Prozatorul francez Barbey d’Aurevilly (1808-1889) a scris mai multe romane și povestiri care aveau ca temă seducția, decadența, religia și misterul. Un astfel de mozaic dens nu putea fi închegat decât printr-un stil care a cucerit prin ironie și o eleganță aparte. Este cunoscut, totodată, și pentru că a influențat autori precum Marcel Proust, Joris-Karl Huysmans, Léon Bloy, Auguste Villiers de l’Isle-Adam. Povestirile din seria Diabolicele sunt considerate capodopera sa, iar la Editura Polirom au fost traduse ireproșabil din limba franceză de Irina Bădescu. Mai sunt cunoscute romanele Cea vrăjită (1852), Cavalerul Des Touches (1864) şi Un preot însurat (1865).
Apărut prima dată în 1874, volumul cu cele șase povestiri a stârnit un adevărat scandal, fiindu-i chiar intentat un proces pentru ofensă adusă moralei publice și bunelor moravuri. Un an mai târziu, procesul s-a încheiat, iar Barbey d’Aurevilly nu a fost pedepsit. Unul dintre argumentele sale a fost reprezentat de faptul că ceea ce a ales să expună prin scris, acel comportament considerat imoral, acele fapte atribuite cu precădere „diabolicelor”, de la seducție și până la crimă, sunt tocmai pentru a fi criticate în lumina rațiunii, pentru a-i ajuta pe bunii creștini să se ferească de păcat.
Citite însă chiar și azi, mai bine de o sută cincizeci de ani mai târziu, aceste povestiri care au trecut cu brio testul timpului nu pot să nu ne dezvăluie un Barbey d’Aurevilly care scrie nu doar cu multă ironie, ci și cu o șiretenie aparte. Căci, deși proclama că scrierile sale condamnă moravurile, fascinația pentru pasiunile acuzate rămâne evidentă. Iar această contradicție dintre moralismul catolic și imaginația sa aprinsă, pasională, fac din scrierile sale o lectură savuroasă în care privim cu ochiul critic (și cu lentila acelui timp, căci nu lipsesc prejudecățile la adresa femeilor), conștienți că e un joc în plasa căruia au căzut cititorii din trecut, lăsându-se vrăjiți întocmai ca cei de azi.
Cele șase povestiri surprind femeia într-o contradicție permanentă – e continuu când acuzată de povestitor, când salvată de același narator care se lasă, în cele din urmă, fermecat de fiecare „diabolică” în parte. Erotism și mister, ironie și umor, iată doar patru dintre pilonii scrierilor unui autor care, în prezent, nu ne mai poate înșela cu ușurință, dar ne poate, fără îndoială, cuceri cu la fel de multă forță.
În povestirea Perdeaua stacojie, enigmatica Alberte e o contradicție în sine, misterioasă și cuceritoare, timidă și curajoasă, surprinzătoare și… un mister până în cea din urmă clipă a vieții sale:
„Poate crezi, îmi răspunse el, de parcă n-ar fi auzit observația mea batjocoritoare, că mi-a căzut în brațe îngrozită, pătimașă, rătăcită, ca o fată urmărită sau care poate fi urmărită, care nu mai știe ce face atunci când face ultima și cea mai mare nebunie, când se lasă pradă demonului pe care-l au, se zice, undeva în ele, toate femeile și care le-ar stăpâni mereu, dacă în ele n-ar mai fi încă doi – Lașitatea și Rușinea – ca să-l împiedice! Ei bine, află că nu! Te-ai înșela dacă ți-ai închipui că a fost așa... Nu cunoștea asemenea spaime vulgare și riscante. Mai degrabă ea m-a luat pe mine în brațe decât eu pe ea...”
Mai naivi, în fiecare dintre paginile acestui volum, sunt, de fiecare dată, bărbații. Nu din vraja țesută de fermecătoarele femei, adesea la fel de curioase să descopere, din gura povestitorului, inexplicabilele, misterioasele și fermecătoarele aventuri ale unor cuceritoare desăvârșite. Ci dintr-o lipsă de înțelegere a acestor femei complexe, puternice și, mai ales, iscusite.
În Cea mai frumoasă dragoste a lui Don Juan, Contele Ravila de Raviles merge ca oaspete de onoare la o cină organizată în cinstea lui de către toate fostele sale cuceriri:
„Da, o capodoperă de gust, de delicatețe, de lux patrician, de căutare, de idei drăgălașe, cea mai fermecătoare, mai delicioasă, mai savuroasă, mai îmbătătoare și mai ales cea mai originală cină. Originală! Ia gândiți-vă numai! De obicei bucuria, setea de a te distra sunt cele care te îndeamnă să oferi o cină; dar acum erau amintirea, regretul, aproape disperarea, dar disperarea în toaletă de seară, ascunsă sub zâmbete sau sub hohote de râs și care își mai dorea încă o sărbătoare sau o ultimă nebunie, încă o escapadă către tinerețea recăpătată pentru o oră, încă o exaltare amețitoare înainte de a sfârși pentru totdeauna!...”
Poate doar aceasta să fie povestirea în care personajul masculin se situează mai aproape de centru, dar, în mod la fel de paradoxal, nici mica poantă servită la finalul cinei și, implicit, al povestirii, nu răpește din jongleria continuă pe care Barbey d’Aurevilly o exersează de-a lungul întregului volum.
Același conte de Ravila servește o mostră din fina (dar ironica și, adesea, absurda) filozofie de viață a unui lup ascuns în haine de moralist:
„I-am auzit adesea spunând pe moraliști, mari experimentatori ai vieții, zise contele de Ravila, că cea mai puternică dintre toate iubirile noastre nu e nici cea dintâi, nici cea de pe urmă, cum cred mulți; este cea de-a doua. Dar în ceea ce privește dragostea, totul e adevărat și totul e fals și de altfel, oricum, nu e cazul meu...”
Am putea îndrăzni să-l regăsim, în acest personaj, chiar pe d’Aurevilly, cu aceeași dualitate care-i reușește pagină după pagină. Nu se poate decide între critica adusă femeilor care-i seduc pe bărbați și farmecul lor aparte, forța lor care le face, mai ales, să stârnească invidie în rândul bărbaților. Iar umorul și dibăcia acestui autor sunt armele sale în lupta cu acest paradox. În Fericirea întru crimă, domnișoara Hauteclaire Stassin e cel mai bun exemplu al cuceririi pe care o face, țintind direct către inima naratorului, dacă acest lucru ar fi, desigur, posibil:
„Avea, printre altele, un degajeu de cvartă care semăna a vrăjitorie. Nu mai erai lovit de o sabie, ci de un glonț! Bărbatul cel mai iute de mână nu lovea decât în vânt, încercând să pareze, chiar când ea îl anunța că urmează să-l atace, și lovitura ei îl atingea, inevitabil, la umăr sau în piept. Nu știai cum a izbutit! Am văzut spadasini pe care figura asta, pe care o numeau scamatorie, îi înfuria aducându-i în pragul nebuniei, de ar fi fost în stare să-și înghită sabia!”
Și, în același timp, un alt exemplu de stil fermecător pentru care, fără îndoială, a fost arătat cu degetul în 1874, lăsându-ne prilej azi de a reciti aceste rânduri traduse cu la fel de mult farmec în limba română:
„Iar mândra Hauteclaire s-a agăţat aproape în aceeași clipă de gâtul lui Serlon, formând amândoi acel grup statuar atât de voluptuos și frumos al lui Canova pe care îl știm cu toții, și au rămas așa sculptați, gură în gură, atâta timp cât le-ar fi trebuit, pe cinstea mea, ca să bea pe nerăsuflate cel puțin o sticlă de sărutări! A durat cât șaizeci de bătăi bune, socotite pe pulsul meu care, ce e drept, bătea mai repede decât acum, și pe care acel spectacol l-a făcut să bată și mai repede.”
Să privim, așadar, aceste șase povestiri cu agerimea unui autor care a ținut cu tot dinadinsul să nu lase prejudecățile vremii să oprească această carte din a vedea lumina zilei. Și nu ne putem întreba dacă nu cumva a lăsat acele critici doar pentru a îmblânzi mulțimea nepregătită să-și vadă slăbiciunile sufletului expuse în albul brut al paginii. Un deliciu care a străbătut un secol și jumătate, un volum de povestiri care a răzbit în lupta cu timpul (și cu însăși moravurile), Diabolicele merită, cu siguranță, atenția cititorilor care aleg să se lase chiar ei cuceriți de d’Aurevilly.
Barbey d’Aurevilly, „Diabolicele”, Editura Polirom, traducere: Irina Bădescu, anul publicării: 2026, nr. pagini: 296
Cumpără cartea:
Susţineţi citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Pedro Lastra / Unsplash
scrie un comentariu