Doi frați înstrăinați, o femeie prinsă între loialitate și adevărul propriilor sentimente, un tată autoritar a cărui moarte deschide fisuri imposibil de reparat. În jurul acestor destine se construiește Crisalidă, o trilogie despre dragoste, alegere și transformare. citeste-ma.ro vă oferă un fragment în premieră din volumul III al trilogiei „Crisalidă”, o trilogie publicată în condiţii grafice de excepţie la Editura Datagroup.
Între Timișoara, Toronto, Carpați și Toscana, personajele se confruntă cu limitele propriei conștiințe și cu fragilitatea relațiilor umane. Într-o lume marcată de boală, distanță și tăceri apăsătoare, fiecare încearcă să-și reconstruiască viața, doar pentru a descoperi că unele legături nu pot fi nici uitate, nici simplificate.
Pe măsură ce anii trec, iubirea devine un teritoriu al dilemelor morale: loialitate sau autenticitate, sacrificiu sau libertate, fidelitate sau adevăr interior. Vocile feminine capătă forță și complexitate, iar deciziile aparent pragmatice lasă în urmă cicatrici adânci.
Între confesiune, reflecție filosofică și pasiune reținută, Crisalidă explorează întrebări incomode: cât de departe poate merge altruismul, ce înseamnă bunătatea radicală și câtă libertate încape în iubire.
În centrul acestei povești rămâne însă metamorfoza unei femei care refuză să mai fie definită de ceilalți și își caută, cu luciditate și curaj, propria natură.
Cu Andreea Sepi vă puteţi întâlni la standul Editurii Datagroup de la Bookfest 2026 (3-7 iunie). Aveţi şansa unui autograf pe o ediţie de colecţie, însă puteţi descoperi şi alte titluri interesante de la această editură în ascensiune. O sugestie: cartea pe care am prezentat-o recent pe citeste-ma.ro printr-un fragment special, „Fumul mort” de Nebojsa Jevric.
FRAGMENTE DIN CAIETELE INEI
„Mâine dimineață mergem la medic…”
De ce? Iar mie îmi revine doar să mă supun – asistentei țâfnoase, instrumentelor reci, medicului care-și permite cu aroganță să pipăie mereu și unde nu-i nevoie, fiindcă se crede o somitate locală?
Cui aparține, totuși, corpul acesta? Mie, lui, vieții? Sau spaimei?
Poate că acum aparține doar celuilalt corp care crește în el. Dar corpul acela, la rându-i, al cui e? Cui aparține rodul? Seminței, plugului sau brazdei? E otrăvită brazda doar pentru că în ea se amestecă negura dorinței și dezordinea?
Fiindcă dorința e arhanghelul haosului, nu?
Se liniștește haosul când dezarmezi femeia? Nu înțeleg de ce mă respinge. Pentru că din mine a țâșnit dualismul inerent oricărei ființe? Pentru că el și-l refuză? Pentru că l-am provocat să-i dea drumul, să facă ceea ce-și dorea de mult și, astfel, să pună în pericol sarcina? De asta am devenit paria peste noapte? Toată grija și ocrotirea asta exagerată: este ea despre mine sau despre copilul lui? Unicul lui copil!
Maternitatea ca prizonierat. Pruncul îți ia ostatic trupul, iar societatea îți vrea sufletul pe tavă. „Dedică-te” înseamnă de cele mai multe ori „abdică”. Ce venerează lumea, în fond, atunci când venerează o sfântă? Femeia care-și neagă trupescul, femeia golită de substanță. Fecioara care întreține relații intime numai cu Creatorul ei; mireasa divinității; forța care se autosubjugă. Prin ea, zeul masculin se naște pe sine, în pântecele curățat de dorință…
Femeia, trup de împrumut. Te-adapi din ea, și-apoi o lași în urmă.
Căci a te dărui deplin, a rămâne acolo când doare echivalează cu o resorbire în pântecul primordial. Iar pentru Silviu asta nu-i o mângâiere – e o obliterare. O dizolvare, o dezintegrare. Teama că va fi posedat cu totul. Acaparat. Invadat, pas cu pas, până în cotloanele ascunse care sunt ultima redută, ultima pungă de oxigen a sinelui, a libertății. Nu îi rămâne, deci, decât să domine. Sau să fugă.
Ce căutam, de fapt, atunci când mi-am spus că împlinesc iubirea? Poate o clipă numai, dar eternă. Clipa aceea de început unită cu sfârșitul, care cuprinde în miezul ei Întregul. Dorul ca cineva să mă cunoască din interior. Ca să aflu și eu cine sunt.
Sau sunt pe cale să devin un „ce”? Un automat de procreare. Un multiplicator stricat care trebuie dus la service. Cum am ajuns din nou în situația asta, în care un bărbat îmi trasează contururi și granițe? Trupul meu ca un teritoriu. Trup de carne fierbinte, matriță a vieții – pentru el – și-n rest stalagmită de marmură rece?
Oare asta are nevoie să-i fiu? Chip virginal, piept matern, pântece primitor – dar cast? Cetate pregătită de asediu și dornică să cadă, dar numai în mâinile lui? Numai sub stăpânirea lui? Fiindcă și el se stăpânește. Ne stăpânim unii pe alții. Dar eu nu sunt nici de pierdut, și nici de câștigat. Pentru că nu sunt lucru, ci ființă.
Odată, în copilărie, când eram bolnavă, mama a venit să se așeze lângă mine pe pat. Mirosea proaspăt, a aluat cu miere și nuci – copsese mucenici – și mă privea cu un aer trist, atingându-mă și pe mine ca pe o cocă de modelat. Mâna ei pe fruntea mea caldă părea o netezire, o reașezare între coordonatele firescului. Privirea ei era o boare răcoroasă. Când se uita așa la mine, aveam impresia că știe deja tot ce mă așteaptă, că mă citește pe dinăuntru, iar eu n-o înțelegeam deloc, deși trăisem nouă luni în interiorul ei. Pentru mine, mama era o zână care-mi lua boala cu mâna. Mult timp n-am înțeles de ce plângea în mucenici uneori. Oare tata știa că mănâncă aluat cu lacrimi? Am surprins-o odată mângâind o fotografie dintr-un album mai vechi: un tânăr chipeș, în uniformă militară. Aveam vreo șapte ani. Rămăsesem acasă, cu o viroză. Iar mama, obișnuită să fie zilnic singură cu toate, uitase că nu era singură. Din gesturile ei, am fost sigură că bărbatul acela murise, că fusese un frate sau un văr. Dar când m-a observat, mama a trântit albumul, și-a șters repede ochii și mi-a zis: „Tu să nu te îndrăgostești niciodată.”
Mama era o zână înlănțuită.
Abia mult mai târziu, în 2019, la Oradea, când oscilam pierdută între Silviu și Mircea, am îndrăznit s-o întreb pe mătușa Anuța despre asta.
— Taică-tău gătase Teologia, trebuia să fie hirotonit preot și nu-și găsise nevastă. Se cam grăbea, nu mai putea să amâne. Neînsurat nu voia să rămână, iubea și el viața. Maică-ta era tânără, frumoasă și… îndrăgostită de altu’. Umbla cu unu’ de la ei din sat, un băiat chipeș și focos. Când l-or luat la armată, bunicii tăi or profitat că-i plecat; nu le plăcuse de băiat că era ungur. Stăteau cu frica în sân că maică-ta dintr-o lună într-alta le face pocinogu’ și rămâne gravidă. I-or zis că László o amăgește, că n-o s-o ceară niciodată, că părinții lui n-or să accepte nici în ruptu’ capului să-și împartă pământu’ cu ea. Să-l întâlnească mai bine pe diaconu’ ăsta, c-o să aibă viață bună cu el, că-i blând și-i de-al nostru. Ea s-o zbătut, că nu vrea…
— Mama?
— Da, da, și pe-atunci asta nu făceai. Că numa’ de pământ nu-i arde ei, că păntru pământ o îngroapă pă ea lâng-un popă? O să le dea ea pământ, să vină s-o caute la cimitir dacă le trebe pământ. Ce mai, era înnebunită. Dar n-avea încă 18 ani și…
— Doamne! Au măritat-o cu forța?
Aici, Anuța a tăcut.
— Eu știu? I-o fi trecut. Până la urmă, nu le-o fost rău împreună. Sucită mai îi viața asta, fata mea.
— Bine, dar tata? Știa?
— Ei… O ghicit mai târziu, când o tot observat „Ladislau” pe pomelnice. Se atașase deja de maică-ta, țineau unu’ la altu’. Da’ nu cu năbădăi. De-aia cred că le-o și mers atâta de bine. Se respectau. Se ajutau. Alte pretenții n-aveau unu’ de la celălalt. Ș-apoi, dacă s-o știut nedorit, taică-tău s-o purtat mereu grijuliu și atent. S-or înțeles pă hârtie la toate. Doi copii, nu mai mult, o zis maică-ta. Și să nu-i arunce albumele cu poze. El s-o întristat, da’ o acceptat. Când te-ai născut fată, s-o temut. De-aia o fost mai sever uneori. Erai copia maică-tii, da’ una care-l iubea. Și el pă tine. Când îl atingeai cu mânuțele, întinerea. Numa’ în locul ei n-aș vrea în ruptul capului să fi fost. Și-acuma uneori, când el nu-i acasă, mai scoate albumul, mângâie poza și plânge în mucenici. Deși, Dumnezeu știe, io zic c-o fost mai bine…
Mame. Mame și mucenici, asta suntem?
De ce nu procreăm prin partenogeneză? În vechime, eram depozitarele misterelor; în trupurile noastre locuia nemărginirea. Eram zeițe – Here, Atene, Kali și Iștar – eram nimfe, oracole, regine, amazoane! Eram înțelepciune, eram viață! Belșug clocotitor, semeț și mănos! Ni se-aduceau ofrande pentru îmblânzire! De dragul Magnei Mater, coribanții se mutilau! Eram Eve dornice de cunoaștere, inițiate, conversam cu rânduielile ascunse încolăcite la rădăcina lumii. O spun până și evangheliile apocrife! Cum am ajuns tabula rasa, ogor presărat cu cavități anonime, receptacul pasiv, bun de însușit? Refugiu, vatră, sanctuar necondiționat…
De ce căutăm mereu masculinul pentru a ne întregi? De ce nu ne căutăm mai des una pe alta? Tentația de-a ne lăsa circumscrise, înglobate unui alt fel de trup – căci cum să te testezi, dacă nu prin contrast… – tânjirea noastră după brațul viguros și după dragoste mai mult decât după respect, asta i-a eliberat pe bărbați de atotputernicia femeii! Cumințenia noastră de copile duioase! Ahtierea noastră după sămânță; predilecția pentru eroi protectori; supunerea înfiorată sub trunchiurile îmbrobonate de sudoare când se apleacă asupră-ne să ne pătrundă și să își ia din noi tot ce vor! Dar când e reciprocitatea cu adevărat deplină? Și, mai ales, cu cine?
Căci brațul forte presupune un risc: când nu protejează, strivește.
Împreunările nu mai sunt hierogamii. Devin simplă agricultură. Domesticită, despuiată de sine, redusă la un rol biologic, femeii nu-i rămâne decât să se facă aleasă. De un el. Să se facă plăcută ca să fie – cu un dram de noroc – păstrată, germinată, potențată.
Divinizată, însă, poate fi doar femeia htoniană. Sau cea intangibilă.
Oare în lipsa contopirii cu forța vitală a principiului masculin, cu complementul care ne alege – „tu!” – și alegându-ne, ne validează, instaurând în noi ordinea lui, nu existăm decât ca potențialități? De multe ori, abia după conceperea unui copil, după ce-a propulsat ordinea aceea întru existență, femeia începe să-și cunoască puterea, să adune atuuri în prezența cărora bărbatul se regăsește vulnerabil, insuficient, inadecvat. Înghițit. Poate că, în raport cu femeia, bărbații nu pot fi decât ambivalenți. Fiindcă din ea se nasc și în ea se îngroapă.
O, mamele sunt amenințătoare! Deopotrivă cuib și închisoare. Mama toate le poate – și le îndrăznește. E autonomă, suverană, tandră – și incomodă. Seninătate și deliciu pur e doar femeia-copil: angelică, rarefiată, jucăușă, fluid limpede și inert al armoniilor cerești și chip al frumuseții transcendente. Femeia care nu domină; femeia-ideal, virtualitatea. Realitatea întrupată, însă, cea închegată din lut și din sânge frământate de timp, cea cu voință proprie și pulsiuni obscure, hipertrofiate, în care nu e întotdeauna cu putință să separi principiile și genurile, aceea îi atrage și le repugnă simultan. Fiindcă lăsat necontrolat, femininul e o prezență prea vastă; o abundență tulbure care îi copleșește; în care se pierd și care-i poate sugruma.
Și totuși, doar pierzându-te ai șansa să te regăsești – mai vast și mai cuprinzător. Ce poate fi mai eliberator decât lepădarea de sine, renunțarea la tot acel balast al construcției artificiale care credeai că ești și la care atât te-ai chinuit să ții? Abia atunci poți deveni ORICE; spațiu al libertății și al posibilului. Abia atunci poți să adăpostești alți oameni în tine, te poți deschide către tot ce este. Numai că intervine rezistența: trecutul, instinctul de conservare, agățarea de ego. Iluzia propriei solidități…
Femeia: negură gestantă, necunoscutul care stă să se nască. Necunoscutul ațâță și sperie. Dar tot el plămădește eroii. Dintre aceia care îl îmbrățișează. Care, și ei, îndrăznesc.
Zeița – ni se spune – e capricioasă. Imprevizibilă, indescifrabilă, provocatoare. Primitoare-castratoare, prolifică și devastatoare, în perpetuă metamorfoză. E preferabilă stabilitatea, ni se spune. Autoritatea solidă a unui singur Dumnezeu-bărbat. Numai că și stabilitatea, atunci când se transformă în încremenire, sufocă la rându-i. Iar sub ea încolțește tirania.
„Dacă și tu mă trădezi, atunci…”
De ce? De ce a iubi (și) femeia echivalează cu trădarea bărbatului? În fond, dragostea-i imposibilă între categorii: „bărbat” sau „femeie”; „fostă” sau „actuală”. Dragostea e posibilă doar între persoane. Complete. Fără partiționări, mărunțiri, fracționări. Doar între conștiințe. Căci ce-i bărbatul sau femeia? Forma exterioară a aceleiași vieți. Învelișul. În interiorul fiecărei păstăi distincte se adăpostește același bob de umanitate.
<<Be here, by me>>[1], spunea Sappho. După orice surpare, doar asta recompune întregul.
El, însă, a plecat.
[1] Fii aici, lângă mine (engl.), titlul unui poem al poetei antice Sappho din Lesbos
Vă amintim faptul că o puteţi întâlni pe Andreea Sepi la standul Editurii Datagroup de la Bookfest 2026 (3-7 iunie). Aveţi şansa unui autograf pe o ediţie de colecţie, însă puteţi descoperi şi alte titluri interesante.
Puteţi cumpăra trilogia (şi) online de la:
Susţineţi citeste-ma.ro:
scrie un comentariu