Laboratorul lui Cristian Iftode este unul magic, proiector de echilibru și făcător de moralitate, umplut cu instrumentație filozofică, una amplă și stăpân(it)ă, dar utilizată selectiv, cu aderență la tema abordată, ivită de dedesubtul discursului ca o vietate care crește din întrebări și meditație, din vârste și circumstanțe. Niciodată aparatul filozofiei, antice, moderne, actuale nu e somnolent sau neadecvat, ci cu viață proprie, o hrană la talpa fiecărei teme, fiecare aleasă, parcă, din nevoi, nu din vreo sforțare. Se desfășoară ca într-o narație, altă necesitate a găsirii sinelui, sâmbure și centru al microeseurilor de față, toată această mutație și nesfârșire a eului gânditor în multiplul, alter-ii săi, și cei aduși de orizontul lumii noastre maltratate, și de forme diverse de posesie, cu exemple la tot pasul, de la o pandemie la practici mutante ale maturizării, de la controlul social-politic la lecții stoice deodată actuale, individuale, colective, etc.
În volumul Mintea de pe urmă. Breviar de filozofie practică, Editura Trei, 2025, Cristian Iftode realizează un excurs exemplar de introducere în etică, uluitoare lectură și pentru un literat care s-a adăpat odată la filozofia antică, nu dintr-o vocație, ci datorită… carnației, un adevărat drum spre metaforă. Mi s-a părut în textele anticilor că e vorba de așa ceva și acest timbru l-am găsit în volumul de filozofie… practică a lui Cristian Iftode, vibrația, viețuitoarele care scormonesc sub abruptul, și aridul, și neiertătorul traseu filozofic de totdeauna.
Volumul, apărut în colecția „FilosoFii“, este compus din 12 capitole, aplicate vârstelor, de care autorul leagă, cu rafinament, un tip (chiar tipuri) de gândire: Naștere, Copilărie, Revoltă, Iubire, Prietenie, Ură, Frumusețe, Identitate, Fericire, Maturitate, Sens al vieții, Bătrînețe. După cum indică titlurile-teme, este vorba chiar de placarea reflecției tematice pe momentele capitale din existența omului, mai ales că segmentele interne provoacă dusul și întorsul la sine și la sens(ul) vieții, în crescendo. Osia este fixată de tendința proiectivă a gândirii, supusă, mai ales, retrospecției, care devine un proces de identitate, de actualizare și vindecare, de mers până la capăt, nu doar la… bătrânețe, ci acolo unde e revelația, mintea de pe urmă, deja explicitată de filozof. Unica, în opinia sa, ca meditație (cea filozofică) mântuitoare de sens, de căutare a sinelui. Aș spune că orice vocație urmată, dusă la capăt, are această poziție de străfulgerare, de străbătător durerii, o i-luminare, o cale. „Rătăcirile”, multele interogații din această excelentă carte de… gândire și atitudine, de găsire și vindecare, de aflare și decojire a momentelor existențiale, sunt susținute prin țâșnirile de idei ale filozofilor aduși la Interval, de fapt miezul vieții de reflexie practică, acea întâlnire fundamentală, bine țintită de Cristian Iftode, care dă sens vieții, ținută morală, împrietenire, integralitate, chiar și în perioada unor actualități apăsătoare, dictatoriale etc.
Cu o alertețe de invidiat, uneori chiar pagini de proză (ca aceea a dialogului cu sine), autorul ștanțează teme care sunt, parcă, fire narative întrețesute, chiar dacă eseurile au fost scrise pe o perioadă mai lungă de timp. Toate susțin demersul spre gândirea, proiectarea echilibrului, înțelepciunii, lucidității, oricât instantaneu și accident s-ar strecura în vârstele umane, fie cea a „poeziei”/romantismului, fie a bătrâneții celei vizate (actual) până și în umbra ei, ca boală. Dar vârstele se întâlnesc sub narativul introdus de Iftode pe fața și subfața breviarului său, plin de staționări, fulgurări și etape reflexive; nu e uitat vreunul dintre marii gânditori la o temă aleasă, demonstrație a unei excelente stăpâniri a istoriei gândirii, ba se face loc și pentru un medalion excelent al filozofului german Sloterdijk, atent construit și asiduu adus, și ales, la aceste antrenamente scripturale care hipnotizează lectorul, fie și literat, întru întâlnire-îm/prieteni(r)e.
Profilul breviarului arată o hartă făcută cu săgeți vii, afective, la fel fațadele, momente și reflexii memorabile, de la naștere, copilărie, vârsta de mijloc, bătrânețe, revoltă, iubire, prietenie, ură, identitate, fericire, maturitate, bătrânețe. Mintea de pe urmă propune și impune ca sens al vieții evaluarea retrospectivă a propriului parcurs, cu accente personale sau de viață în comun, de eveniment cotidian, chiar și cel de pe mapamond, bine ancorate, cum ar fi „țărmurile” și limitele-dezlimitate artistic de tip dada sau deviația, imoralitatea vreunui artist, ooo, ce pledoarie pentru estetic! Ne trebuia. Devin aceste segmente adevărate coroane aderente la trunchiul făcut din teme filozofice, cele impuse și căutate de vârstele omului, relevante și narativ pentru un alt praxis, gândit de Cristian Iftode pentru fațeta practică, bineînțeles, a volumului, dar în angrenaj, în șlefuiri reflexive de mare acuratețe și adâncime. Cum autorul se întoarce mereu la antici, îi recitește/interpretează, Aristotel stă la fundația acestei practici iftodiene, placată pe vârste, dar nu doar existențiale, după cum demonstrează întregul demers, ci și filozofice, împreună purtându-ne spre concluzie și validare, a sensului vieții. Cele două sunt modelatoare și creatoare, de aceea sintagma filozofie practică se susține. Gândirea re-construiește încrederea, întâlnirile-dialoguri, sensurile. Totul e un împreună, starea de a fi în echilibru, reflexie, autenticitate (alt capitol de mare interes), moralitate (cât de țepoasă și necesară!), împlinire într-o agora mai greu de stăpânit, urmărit, delimitat, mai vulnerabilă sub tirul informației, malformației, treptelor de inițiere, identitate, cinism, falsitate, actuale și expuse, impuse, etc.
Prestația unui filozof de talia lui Sloterdijk (căruia i se face o scurtă, dar de impact, prezentare, nu lipsită de elementul personalizării, întâlnirea cu acesta, comportamentul provocator) este condusă către demonstrarea unei cotituri performative, cu acea reformatare antropotehnică a culturii, necesare și salvatoare întru instalarea demersului reflexiv în actualitatea noastră suficient de posesivă ca să ne înstrăineze (până unde, până la ce…?). Modelul filozofului german stă în inducerea stării de revoltă, de schimbare de direcție, în ceea ce părea fundătura sau staționarea gândirii, spre una vizionară, practică, aș zice. Legarea reflexiei, narativ, de vârstele umane duce, în cazul lui Cristian Iftode, la o acută dramatizare a acestei cărți de bucate, dar de filozofie practică, stabilind, cu căldură, și un discurs bine temperat, dar temeinic și ferm, un loc (de ființare) unde se întâlnesc să discute sub supraveghere filozofi și eseiști, literați și artiști evenimente cu efectele lor multiple, mișcările din societate sau artă, chiar mari bruiaje artistice sau de gândire/reflexie, toate reabilitate, rediscutate, reformulate (cum ar fi excelentul, narativ, al cinismului, de la cel inițial, kynic, la irizările, chiar demonetizările impulsului, actual(izant)e, modifica(n)te, reabilitate cu o așa de bună știință a lor încât m-a surprins lărgimea și profunzimile din domeniul artistic, cum este momentul pișoarului, al mișcării dada, fiecare extrem de inovator și clar argumentat pus în discuție de Cristian Iftode, felicitări!
Breviarul… devine, astfel o mică agora, în care firește că are spațiu definitiv prietenia, cum altfel?; „raportarea la celălalt devine o necesitate”. Condiția dialogării stă în calitatea celor implicați, intersectați în interval, locul de împlinire, întâlnire existențială și reflexivă totodată, referințele fiind totdeauna nervul, nodul și semnul cărții de față: „Mai există și o formă de prietenie, care este „completă” (teleia) și „durabilă”. E vorba de prietenia care apropie oameni cu adevărat „buni”, „cei ale căror afinități izvorăsc din virtute”, adică oameni ce refuză complacerea, căutând, în schimb, excelența. Vedem cum cum acea stimulare mutuală a dezvoltării individuale, sugerată de Platon, ca semnificație a prieteniei autentice între ființele umane, se suprapune, la Aristotel, peste tipul suprem de prietenie”. Nu întâmplător, la acest capitol al prieteniei aflăm, ca într-o mise-en-abîme a eseurilor-reflecții:
„Romantismul cultural a generat o reprezentare a filozofului ca genial gânditor singuratic (…). Ultimele decenii atestă însă depășirea acestei reprezentări și reconectarea cu înțelesul antic al filozofiei ca activitate colaborativă, exersare a minții împreună cu ceilalți (autorul va construi câteva momente scripturale, excepționale, stabilind ca centru tocmai această stare de a fi împreună, una înțeleaptă, de învățătură, n. n.) într-un dialog neîntrerupt, și muncă de cercetare în echipă. În timp ce unii văd aici amurgul Filosofiei cu majusculă, alții salută această repoziționare socială a filosofului, din postura de Rege solitar al gândirii, în aceea de partener conversațional, interpret și mediator între sfere de discurs diferite, între publicul larg și specialiști din diverse zone…”.
Cristian Iftode are darul de a concluziona tăios, scurt, dar mereu în echilibru: „Prietenii critici sunt adevărații prieteni…”. De altfel, nu se exclude nici dialogul sinelui cu alter-ii săi întru învățătura aceasta a integralității, a limitelor, înțelepciunii, echilibrului, de fapt, sensului vieții și al morții, ducerea la capăt, la a fi împreună.
De aceea, capitolul despre fericire are un loc neașteptat în dialogul cu cititorul sufocat de nevolnica actualitate, la care o formă de rezistență ar fi tocmai aflarea intervalului, spațiu hierofanic, a întâlnirii filosofului cu practica, altfel spus omul în nevoia lui de rezistență prin gândire. Ingenios demersul autorului, care taie drumul, povestea de învățătură pe vârste, începând cu acel nu exploziv al copilului, cu o întrebare studențească, nesupusă cutumei, la prima oră de facultate, cu sculatul dimineața într-un pat de familie și, deodată, cu trezirea în uniformitate, dublată, însă, de rezistența la ea, de reflecție, adică. Ingredientele din viața curentă fac deliciul eseurilor, aduc nerv și dezinvoltură, trebuitoare și unui cititor mai distanțat de patina filozofică, de care Iftode nu are cum să se dezmintă, dar o folosește cu strălucire și drămuire, în ciuda faptului că aceasta defilează, dar în tăieturi, pe toată a ei istoricitate și strălucire, doar că nu aceasta izbește, ci cuplarea cu o mare de nume, mișcări, turbulențe și curente artistice pentru care Cristian Iftode, stăpân pe concepte, limbaj filozofic, are o deosebită cunoaștere și profunzime. Autorul nu are inhibiții, dimpotrivă, introduce și în capitolele despre artă și literatură unghiuri noi, mai atent construite decât multe studii de…specialitate de la noi. A se vedea rolul unei mișcări ca dada, o plasare a Iubiților lui Magritte, fotografie, într-o actualizare a temei iubirii, dar și a momentului Duchamp, de pildă, cu opera transgresivă, bine expusă în variații și variante…, etc. Suculența e intrinsecă, parcă. Iată o observație demnă de un umorist tăios când ajunge la o pânză de acest fel a lui Manet, în cadrul narativului introdus de Iftode aș spune chiar cinic:
„Gândiți-vă la modul în care Olympia (1863) își făcea privitorii să se întrebe cât de diferit este până la urmă felul în care ei se delectează cu picturi nud față de plăcerea de a merge la prostituate”.
Dar asemenea picanterii dau doar o nervură vie materialului, ceea ce avansează Cristian Iftode privitor la asemenea moment artistic este major, argumentat, concluziv (ca în multe alte locuri din carte): „…unui obiect din realitatea înconjurătoare i se retrage semnificația curentă, iar această lacună, această lipsă de semnificație devine un surplus de semnificație, care îl face să fie operă de artă”.
Privitor la notele, ample, despre cinism, autorul tot la concluzie trage, dar capitolul unui Diogene devine convingător în noua viziune, pe urmele lui Sloterdijk: „Dar agresivitatea cinicului nu e decât consecința faptului că îi pasă cu adevărat de semenii săi”.
Dezinvolt și seducător în formulări, picant și provocator, dar strâns, temeinic, și doar întru adulmecare de „interior” C. I. aduce peste partitura filosofică, bine ră-sădită în textură, mici sau mari evenimente, personale ori generale, cum este pandemia. Aș propune, însă, partitura despre jurnal, absent în antichitatea greco-romană a subiectului… extravertit, așa de ardentă/utilizată actual, și încă de la vârste cam fragede. Nu ajungem prea… interiorizați? Iată întrebarea, dar mă abțin.
Marea calitate a breviarului… este demonstrarea, cu nervuri filozofice extraordinar de ordonate în fugi exemplare (au ritm, au și tehnicitatea necesară), această marcă de practician fiind adusă cu doză benefică în argumentarea retrospectivei/poveștii întru cunoașterea sensului viețuirii. Trăitorul Iftode nu uită vreodată că a fi împreună este bucuria gândului diriguitor, și mântuitor, că acesta este rodul, și rostul, fericirea omului, în cele din urmă… înțelept, cu antene mature încă de la vârsta de mijloc, bine conturată, așezată și expusă în carte. Citiți!
Prin această fereastră ovală, lipsită de ornamente de prisos, practică, așa cum anunță încă din titlu autorul, aflați alte și alte ferestre de cunoaștere, de studiu, de fugă din uniformitate și complicitatea cu dictatura/osificarea de orice fel, doar să le deschideți și aflați care este propunerea de rezistență-refugiu la așa drăcărie de actualități, confort… și falsuri, cele multe și mărunte de lângă noi, sau cele ample, globale.
Mintea de pe urmă este o lucrare de filozofie asamblată într-o carnație vie, care merită lectura de specialitate, dar și a oricărui profan adus la izvor. Gustul este autentic.
P.S. Nu uitați nici „vitraliile”, sunt spumoase, au nerv și defrișează, pun în perspectivă de aproape toată aparatura filozofică, miezul „carnației”, ca într-o dramă, scenică deja.
Cristian Iftode, „Mintea de pe urmă. Breviar de filozofie practică”, Editura Trei, anul publicării: 2025, nr. pagini: 384
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Alexander Whiteman / Unsplash
scrie un comentariu