Violeta Borzea, editoarea lui Savu Popa de la Editura pentru Artă și Literatură, a spus următoarele lucruri despre Arborele îndoielii: „Versatil și profund, Savu Popa explorează cu virtuozitate și o imaginație fără egal o recuzită amplă de fațete ale fantasticului, cu rădăcini atât în filonul clasic, cât și în realitatea imediată, pe care o observă cu atenție, dar și cu detașare.” Cum a gândit construcţia cărţii Savu Popa, aflaţi în cele ce urmează, chiar de la autor.
Povestea povestirilor
Orice prozator, în opinia mea, are două memorii – cea a concretului și cea a imaginației, care, precum două vase comunicante, dialoghează permanent sau își caută vocile, dar se completează reciproc. Trecutul și prezentul circulă din una în alta, întrucât, se deschid niște supape, se activează niște mecanisme inefabile care aerisesc realul, îl dinamizează, îi conferă un altfel de colorit, unul expresiv sau fantastic.
Am încercat să scriu proză, având, întocmai ca pe o oglindă în fața mea, această imagine descrisă mai sus. Povestirile din cartea Arborele îndoielii sunt universuri care înfățișează concretul din jur, experiențele copilului de altădată, provocările sau capcanele lumii actuale, pierderea, în pași de omidă, a visului printre nervurile de frunză ale realității. Pe toate acestea am încercat să le prind în pânza de păianjen a imaginației mele.
Cu ce gânduri am scris cartea
Am scris prozele din actualul volum, reactivându-mi, mereu, spiritul de observație. Pentru orice prozator care explorează sau cartografiază teritorii epice, acest spirit, dublat și de un simț al observației, este necesar pentru a prinde ritmul interior al textului. Nu pot scrie niciun rând de proză dacă nu îi simt, pe măsură ce pătrund în viscerele fanteziei, pulsul. Să simt că textul respiră, trăiește. Oricât de lent ar fi la început, pe măsură ce scriam aceste texte, pulsul lor s-a accentuat pe parcurs, mi-a dinamizat rândurile, gândurile. Iar, pe aceste ritmuri am încercat să le armonizez, să le adun într-o orchestră care, iată, a reușit să alcătuiască volumul de față.
3 motive să (mă) citești
În primul rând, în textele Arborelui apare câte un personaj a cărui existență pendulează între fragilitate și tărie de caracter sau de personalitate, între angoasă și perseverență, între idealism și o rațiune joculară. Nu întâmplător, câțiva cititori au constatat că aproape fiecare personaj din cele 16 povestiri este o mască a personalității mele. Într-o oarecare măsură, așa și este.
În al doilea rând, conceperea acestor povestiri a însemnat și proiectarea personajelor în realitatea din jur. Undeva, în emoționantul eseu Inima gânditoare, autorul David Grossman consideră că un prozator ar trebui să vizualizeze fiecare personaj creat, adică să îl decupeze din universul de hârtie și să îl reconstituie în miezul celei mai obișnuite realități. Dacă se conectează la real, înseamnă că are și priză la imaginar! Cam astfel m-am verificat și eu, scriind textele respective.
În al treilea rând, aș fi curios dacă am reușit să redau, pe alocuri, un flux cinematografic, (foarte important și pentru mine, cititorul de proză), atmosferei sau întîmplărilor în care, de pildă, se află protagonistul primei povestiri și situațiile prin care trece, bântuite de o prezență neobișnuită, sau cele în care protagonistul povestirii eponime dăruiește ceva special celor din jur, din care țâșnește un flux melodic, miraculos într-o oarecare măsură.
Cu ce, sper, că va rămâne cititorul în urma lecturii
Sper că îi va rămâne măcar aroma dulce-acrișoară a fantasticului. Și mai sper că, poate, îl va întâlni pe acel posesor al arborelui îndoielii, pentru a beneficia de tratamentul pe care acesta îl oferă! Nu va regreta!
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citeste-ma.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu