Statisticile care ne spun cât de prost stă România la capitolul consum de carte şi cât de alarmant e procentul celor afectaţi de analfabetism funcţional sunt dublate de pasivitatea factorilor decizionali. Se închid librării şi dispar publicaţii care promovează lectura fără ca asta să provoace vreo emoţie în afara bulelor restrânse de cititori pasionaţi. Mai mult, taxele fac cărţile şi mai inaccesibile.
Şi atunci, pentru ce sau pentru cine mai scriu scriitorii? În fond, de ce?
Chiar şi acest site a fost gândit ca o formă de promovare a lecturii, un intermediar între scriitori şi cititori. Statisticile noastre, aşa mărunte cum sunt ele la nivelul audienţei, arată o scădere a interesului faţă de părerile celorlalţi pasionaţi de literatură.
Nimic nu este veşnic şi poate că şi cartea are efemeritatea ei, însă pentru cei care mai sunt încă aici căutăm să aflăm ce îi mai aşază la masa de scris pe scriitorii români de azi. Aşadar, de ce (mai) scrieţi, dragi scriitori? Ori, mai degrabă, de ce mai publicaţi ceea ce scrieţi? Şi pentru cine?
Un sâmbure de fericire
Alexandra Niculescu
Îmi place absurdul în literatură şi în realitate, îmi plac şi situaţiile comice, poate de asta scriu şi de asta public. Sunt puţini cititori, da, şi au gusturi foarte diverse, sigur, deci şi mai puţini cititori pentru mine, dar asta nu înseamnă că nu pot să-mi imaginez că într-o zi, poate apropiată, poate îndepărtată, lucrurile se vor schimba şi, brusc, din cine ştie ce motiv, lumea va (re)începe să citească, spun lumea pentru că îi includ pe cititorii români şi pe cei de alte naţionalităţi. Ştiu foarte bine că nu prea citesc spaniolii sau italienii sau americanii autori români, chiar când ajung să fie traduşi, totuşi, dacă eu (şi încă nişte oameni) citim literatura lor, poate vor ajunge şi ei să fie interesaţi de ce se scrie în ţara noastră exotică (aşa mi-au spus unii cititori străini). Cum pe mine mă interesează franchismul sau mizeria şi violenţa din Napoli sau cum se ratează visul american, poate aşa vor apărea cititori care să vrea să afle despre ce scriu românii, şi poate vor găsi mai mult decât poveşti despre comunism şi revoluţie.
Mai scriu şi public pentru că îmi imaginez o zi în care cititul devine ceva cool, ceva la modă, cum ar fi TikTok acum, visez la o scenă ca în filmele alea unde sute sau mii de oameni aşteaptă la uşă dis-de-dimineaţă să se deschidă un anumit magazin, ei bine, aşa vreau eu să aştepte oamenii în faţa librăriilor sau înaintea lansărilor de cărţi. Ştiu cum sună, dar în situaţia actuală e cam tot ce putem face: să visăm îndrăzneţ.
Acum, pe un ton ceva mai realist: având în vedere că momentan sunt puţini cititori, cred că scriitorii ar trebui să-i respecte, nu zic să-i linguşească, nici ademenească, ci să-i trateze cu delicateţe şi apreciere, tocmai pentru că încă citesc, indiferent ce şi cum prezintă apoi cărţile.
Eram la Bookfest vara asta şi vrând-nevrând m-am uitat peste tot, am observat cât de greu se vinde/cumpără o carte a unui autor român, cum unii scriitori insistă şi conving până la urmă potenţialul cititor. Asta pe de o parte, dar pe de altă parte, am stat la o coadă imensă la autograf pe cartea lui Peixoto. Am nimerit lângă alţi scriitori şi ce-am auzit a fost: asta înseamnă să ai succes, să fie o coadă lungă la tine, să aştepte oamenii câte o oră-două-trei numai ca să ia un autograf şi să-ţi citească (să sperăm) cartea.
Simt că am ceva de spus/ Scriu pentru mine/ Nu ştiu să fac altceva/ Nu mă pot opri – cam asta se răspunde la întrebarea de ce scrii? E adevărat că în cazul nostru, al autorilor români din momentul ăsta, în condiţiile cunoscute, în care chiar pare că nu are sens să mai scrii, răspunsurile de mai sus nu sunt suficiente, dar eu aş spune mai naiv că e o plăcere egoistă şi o încercare de a schimba lumea, chiar dacă nu se întâmplă absolut nimic în momentul în care apare cartea şi chiar mult timp după. Când cineva vine şi îmi spune totuşi că a citit ce-am scris şi a fost emoţionat/ă, îmi notez în gând: uite, domne, merită să scriu, chiar dacă o fac pentru foarte puţini oameni, deocamdată.
Acum, eu cred că un stat ar trebui să-şi iubească şi să-şi respecte scriitorii, să-i ajute, ar trebui să vrea ca oamenii să ajungă mai uşor la cărţi, să citească mai mult, e asta ceva utopic? Vorbim despre analfabetism funcţional, despre copii care fug de şcoală, despre oameni care nu citesc o carte pe an, dar cărţile sunt tot mai scumpe (deşi autorul nu simte asta) şi deci accesul la ele tot mai limitat. Eu o să văd treaba asta într-un fel nou, fără ranchiună şi critică, o să-mi spun că e doar un challenge să scriu mai bine şi aşa cititorul să simtă că merită să dea banii pe cartea mea, asta sună frumos, nu-i aşa? Şi dacă nu, atunci există (încă) bibliotecile, cărţile ajung şi acolo, aşa că dacă nu sunt bani de cumpărat o carte, se poate face chestia asta ciudată cu intratul într-o bibliotecă, sigur că aşa nu mai ajunge nimic la autor, dar cel puţin cititorul are o soluţie.
Se închid librării, da, dar se şi deschid, dacă ne uităm la Cărtureşti, nu ştiu cum o fac, dar o fac, şi eu mă bucur că reuşesc.
Mai scriu şi pentru că încă apar cititori care au ideea că o carte poate să schimbe o viaţă – recunosc că am citit asta într-un interviu zilele trecute, şi poate e mult spus şi poate nu ăsta e scopul cărţilor, dar ceva-ceva mic poate tot aduc cititorului, puţină frumuseţe, nişte întrebări noi, nişte imagini inedite, un sâmbure de fericire.
Cumpără cărţile Alexandrei Niculescu:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu