Statisticile care ne spun cât de prost stă România la capitolul consum de carte şi cât de alarmant e procentul celor afectaţi de analfabetism funcţional sunt dublate de pasivitatea factorilor decizionali. Se închid librării şi dispar publicaţii care promovează lectura fără ca asta să provoace vreo emoţie în afara bulelor restrânse de cititori pasionaţi. Mai mult, taxele fac cărţile şi mai inaccesibile.
Şi atunci, pentru ce sau pentru cine mai scriu scriitorii? În fond, de ce?
Chiar şi acest site a fost gândit ca o formă de promovare a lecturii, un intermediar între scriitori şi cititori. Statisticile noastre, aşa mărunte cum sunt ele la nivelul audienţei, arată o scădere a interesului faţă de părerile celorlalţi pasionaţi de literatură.
Nimic nu este veşnic şi poate că şi cartea are efemeritatea ei, însă pentru cei care mai sunt încă aici căutăm să aflăm ce îi mai aşază la masa de scris pe scriitorii români de azi. Aşadar, de ce (mai) scrieţi, dragi scriitori? Ori, mai degrabă, de ce mai publicaţi ceea ce scrieţi? Şi pentru cine?
N-aș vrea să rămân un domn Goe
Cătălin Ceauşoglu
De ce (mai) scrii? Când am primit mesajul, chiar la asta mă gândeam. Serios. De ce (mai) scriu?
Așa cum este formulată, întrebarea își conține ipoteza. Nu aș intra într-o enumerare a argumentelor raționale în favoarea abandonului acestei ocupații. Pe cele mai multe le cam știm cu toții. Altele poate ar merita, totuși, menționate, pentru că nu știu cât de clar se văd dinspre cititori. Scrisul este o activitate anacronică, așa cum tinde să devină și cititul. Îți ia câțiva ani să termini o carte. Cu noroc, măcar încă unul până la publicare. În timpul ăsta nu prea ai cu ce te lăuda. Poți posta fotografii cu un document în lucru pe ecranul laptopului, de prin cafenele sau din vacanță. Poate și un fragment. Dacă e prea lung și neînsoțit de chipuri zâmbitoare, algoritmii ți-l vor exila pe rafturile cele mai puțin accesibile ale internetului, echivalentele virtuale ale celor din librării unde va ajunge și mult iubita ta carte în câteva luni de la lansare. Și viața socială îți e afectată. În prezent, adevărate super puteri digitale se luptă pentru atenția ta. E un joc cu sumă zero, iar cele 3-4 ore zilnice în care stai pe scaun și scrii trebuie și ele rupte de undeva. Așadar, pleci din start cu un deficit din toți cei patru hormoni ai fericirii.
Dar toate acestea sunt neajunsuri generale, de care un scriitor e conștient de la bun început. Și atunci, totuși, de ce mă întreb de ce (mai) scriu?
Chestiunea mă jenează de câteva săptămâni, ca o pereche de pantofi incomozi pe care am mai și plătit o grămadă de bani. Rezolvarea ei n-a venit ușor, însă una din lecțiile pe care le-am învățat de când scriu este să am răbdare, și până la urmă va veni. În ce mă privește, am descoperit două cauze.
Prima este un fel de depresie post-partum întârziată. De curând mi-a apărut primul roman, la care am muncit pe brânci aproape trei ani. E vară și oamenii poate n-au chef de povești cu fete sărace care dispar prin păduri, căutate de milițieni din cenușiii ani ‘80. Poate nu vor avea nici la toamnă. E și lungă. Cine mai are timp de așa ceva? Mă încearcă felurite dileme, nesiguranțe care băltesc rapid în anxietate și frustrare. Demonul perfid al abandonului își freacă mâinile de bucurie.
Dar un moment de luciditate mă duce la cea de-a doua cauză — o formă de răsfăț, care se trage din schimbările din jur. Social media și anii 2020 au făcut din mine un domn Goe de 50 de ani. Mă iluzionez și eu, alături de generațiile cu nume de litere dinspre finalul alfabetului, că mi se cuvin mai multe decât este, de fapt, cazul. Și, mai ales, mai repede.
Nu scriu de mult timp. Cele mai vechi texte din drive-ul meu datează din 2019. Pe atunci mă înghesuisem de unul singur într-un colț întunecat. Un psiholog compara mintea umană cu o casă, care e sănătos să aibă mai multe camere. Ei bine, a mea pierduse treptat din spațiu și rămăsese doar cu acel ungher în care îmi duceam toată existența. Scrisul a mai deschis o încăpere, a aerisit bine și m-a scos de acolo de păr. Câțiva ani mai târziu, pot chiar să mă numesc „scriitor” fără să-mi fie jenă. Uite, tocmai am procedat ca unul; am folosit un mic truc, încheindu-mi fraza precedentă cu acel „de păr” — o expresie puternică, dar gratuită. Pentru că nu e deloc așa. Cu mine, scrisul s-a purtat cu mănuși. N-am primit refuzuri, recenziile, puține câte au fost, mi-au fost favorabile, iar reacțiile cititorilor măgulitoare. Am luat și un premiu. Nu mai luasem unul din școala primară. În plus, am cunoscut oameni interesanți și, altă premieră după multă vreme, mi-am făcut prieteni noi. Uneori, când îmi vine vreo idee pe care o aștept de mult, strâng pumnul sau sar în sus de bucurie, echivalentul faimosului „Vamos” al tenismenului Rafael Nadal. Încheierea unui capitol îmi aduce și ea satisfacție. Vedeți că nici lista lucrurilor pozitive aduse de scris în viața mea nu e chiar scurtă.
Nu cred că există ocupație care să vină doar cu plusuri. Tot timpul îți faci o balanță. Dacă iese pe minus, ai nevoie de altceva să continui. De un țel. E adevărat că lumea s-a schimbat, iar personajele mele nu vor avea niciodată statui sau muzee, precum Sherlock Holmes, Don Quijote sau D’Artagnan, și, odată cu ele, nici eu. Felia noastră s-a micșorat și n-avem decât să ne mulțumim cu mai puțin. Țelul pe care mi l-am stabilit eu este ca, indiferent de ce se petrece în jur, să scriu șapte cărți. Două sunt deja gata. Planul e ca următoarele patru să fie romane, iar ultima de povestiri, însă, în afară de cifra 7, nimic nu e bătut în cuie.
Așadar, (mai) scriu ca să termin aceste cinci cărți, și abia aștept să le cunosc pe fiecare dintre ele. Sper ca pe parcurs balanța să încline către plusuri, dar, dacă nu se va întâmpla asta, mă pregătesc să strâng din dinții pe care-i voi mai avea și să continui. Până la 7. N-o să mi se ridice nicio statuie, dar parcă nici un domn Goe n-aș vrea să rămân.
Cumpără cărţile lui Cătălin Ceauşoglu:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu