Statisticile care ne spun cât de prost stă România la capitolul consum de carte şi cât de alarmant e procentul celor afectaţi de analfabetism funcţional sunt dublate de pasivitatea factorilor decizionali. Se închid librării şi dispar publicaţii care promovează lectura fără ca asta să provoace vreo emoţie în afara bulelor restrânse de cititori pasionaţi. Mai mult, taxele fac cărţile şi mai inaccesibile.
Şi atunci, pentru ce sau pentru cine mai scriu scriitorii? În fond, de ce?
Chiar şi acest site a fost gândit ca o formă de promovare a lecturii, un intermediar între scriitori şi cititori. Statisticile noastre, aşa mărunte cum sunt ele la nivelul audienţei, arată o scădere a interesului faţă de părerile celorlalţi pasionaţi de literatură.
Nimic nu este veşnic şi poate că şi cartea are efemeritatea ei, însă pentru cei care mai sunt încă aici căutăm să aflăm ce îi mai aşază la masa de scris pe scriitorii români de azi. Aşadar, de ce (mai) scrieţi, dragi scriitori? Ori, mai degrabă, de ce mai publicaţi ceea ce scrieţi? Şi pentru cine?
Sub apăsarea celor 4 D
Dan Pleşa
Întrebarea m-a prins tocmai pe când mă strădui să scriu la o carte. Și, înainte de a o primi, printre ședințele de procrastinare și de punere la taste, aceeași întrebare mi-am pus-o și singur. Cred că ruminez mai des la această întrebare decât la desfășurarea acțiunii și la personajele mele, așa că doar o să rezum multitudinea variabilă de răspunsuri, care nu se exclud unele pe altele.
În Fahrenheit 451, filmul, ultima secvență e cea în care protagonistul, vânat de sistemul despotic care arde cărți, găsește un refugiu la marginea lumii și a unei păduri, într-un sat cu alți refugiați care iubesc și vor să salveze „cartea”. Ultimul cadru al filmului e de o tristețe sfâșietoare, fiecare dintre cei din sat se plimbă, într-o însingurare bolnavă, trecând unul pe lângă altul, și recitându-și și repetând fiecare cartea pe care a ales să o salveze. Cărțile nu se mai pot salva pe hârtie, ci doar în memorie. Un om, o carte. Dar niciunul dintre aceștia nu vorbește cu celălalt, fiecare e interesat doar de cartea lui.
Pentru că o carte fără cititor nu există, e ca o piatră, ca o bucată de ciob. Cărțile există în ele însele atâta vreme cât există un cititor care să le deschidă.
Sunt cu certitudine scriitori care scriu într-un exercițiu de solipsism narcisic doar pentru a obține o efemeră validare. Dar sunt convins că marea majoritate a scriitorilor sunt, la rândul lor, mari și buni cititori, cititori în căror biografie multe dintre marile bucurii și plăceri ale vieții le-au aflat citind. Iar pentru aceștia vine un moment în care simt că au o poveste pe care pot să o dea și altora, ba chiar au certitudinea că povestea lor poate să-i încânte pe alții la fel cum ei au fost încântați de atâtea ori de cărțile citite. Poveștile astea devin cărți, iar cărțile, ca și oamenii, unele sunt mai norocoase, altele nu. Cele norocoase, ca și oamenii norocoși, se întâlnesc cu cei care se vor simți bine împreună, iar cele fără o stea deasupra lor, la fel precum oamenii oropsiți (sau care nu-și îngrijesc norocul) se întâlnesc numai cu oameni care le fac rău sau nu-i bagă în seamă. Scriitorul termină cartea și o lasă în lume ca un copil care pune pe râul din spatele casei o bărcuță de hârtie peste care suflă să-i dea strălucire și-și imaginează că, după o navigare aventuroasă, bărcuța lui se va opri într-un port minunat unde va fi primită cu ovații și salve festive de tun.
Cred că scriitorul își petrece o mare parte din viața de scriitor sub apăsarea celor 4 D. Le-am spus așa ca să rețin mai ușor. Primul D e de la dezamăgire: nu e scriitor să nu fie dezamăgit de ce puțini cititorii a întâlnit cartea lui. Al doilea D e de la deziluzionare, căci vine vremea în care iluzia scriitorului de a fi înțeles, de a bucura alt cititor și de a crede că va mai avea puterea să mai scrie și o altă carte pare a se risipi. Însă orice scriitor va uita de acestea în clipa în care va simți necesitatea de a scrie o nouă poveste, și atunci, fără nicio altă iluzie, se va așeza la masa de scris unde se va întâlni cu alt D: determinarea de a mai scrie o nouă poveste. Și în truda scrisului va găsi și al patrulea D: destin, respectiv va înțelege că pentru el acesta este scrisul: ceea ce dă vieții lui un sens.
Știi teorema maimuței infinite? Lansată de Émile Borel, ea stipula ideea că până și o maimuță pusă la o mașină de scris, care lovește aleator în taste, dacă are deajuns timp la dispoziție, respectiv un infinit de timp, va putea rescrie Hamlet, din întâmplare statistică, demonstrabilă prin ecuații matematice. Eu cred că AI-ul este de fapt acea maimuță, pe care tehnologia și un mic ajutor adus de algoritmii de limbaj, o fac să poată bate la taste cu o viteză infinită, astfel încât timpul necesar pentru a aștepta reproducerea Hamletului să fie doar câteva secunde. Și dacă nu vrei reproducerea operei clasice, maimuța bate ceva pe acolo, pe lângă, imediat.
Microsoft a făcut public un studiu al meseriilor care vor fi grav afectate până aproape de dispariție de AI și ocupația de scriitor/autor era în top 5 al acestora. Sunt convins că AI-ul va putea reproduce statistic tot felul de volute năzdrăvane în literatură. Dar cred și că AI-ul va fi un mediocru performant și îți va livra exact ce crede că vrei tu, el nu vrea să-ți spună nimic altceva decât ce vrei tu să auzi sau să citești, lui îi e total indiferent ce scrie.
Iar eu nu cred decât în literatura scrisă de cineva care are ceva de pierdut.
Cumpără cărţile lui Dan Pleşa:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu