Statisticile care ne spun cât de prost stă România la capitolul consum de carte şi cât de alarmant e procentul celor afectaţi de analfabetism funcţional sunt dublate de pasivitatea factorilor decizionali. Se închid librării şi dispar publicaţii care promovează lectura fără ca asta să provoace vreo emoţie în afara bulelor restrânse de cititori pasionaţi. Mai mult, taxele fac cărţile şi mai inaccesibile.
Şi atunci, pentru ce sau pentru cine mai scriu scriitorii? În fond, de ce?
Chiar şi acest site a fost gândit ca o formă de promovare a lecturii, un intermediar între scriitori şi cititori. Statisticile noastre, aşa mărunte cum sunt ele la nivelul audienţei, arată o scădere a interesului faţă de părerile celorlalţi pasionaţi de literatură.
Nimic nu este veşnic şi poate că şi cartea are efemeritatea ei, însă pentru cei care mai sunt încă aici căutăm să aflăm ce îi mai aşază la masa de scris pe scriitorii români de azi. Aşadar, de ce (mai) scrieţi, dragi scriitori? Ori, mai degrabă, de ce mai publicaţi ceea ce scrieţi? Şi pentru cine?
Nevoia sângelui de a circula
Viorica Răduţă
Se întâmplă să scriu în vis cărțile pe care le încep, mai ales proză, când ceva în viață mă trece dincolo de mine, în existența cea aridă. Asta înseamnă că nu mă pot abține. Scrisul este interior, doar cuvintele sunt adoptate. Trupul e lingvistic, suflarea e dată, însă, de căderea înăuntru, care, uneori, devine creație. Un fel de rugăciune. Cine să conteste asemenea trăiri? Să văd cum va trece Inteligenţa artificială (nu zic că nu are și nu va avea un aport benefic în multe…) prin așa abis uman, să văd cum va face stridențe sau uscăciuni scripturale și, culmea, să fie programată și solicitată ca să-și zică originală (creativă), cum ar veni să te ducă până la stări limită, de vindecare, de provocare, în fine, de tensiune (dacă nu vă place să zic emoție, intensitatea trăirii, una de tras și într-un breviar filozofic, nu pe o arie unde se cultivă varză, conopidă, roșii, ardei… artificiali).
Să nu cerem scriitorului să… alfabetizeze, asta o face învățământul, cinste lui că e turmentat, ha! Că nu se citește, mai ales în statistici, nu e o bubă, cangrena a cuprins tarlaua criticii, a judecăților de valoare, a promovării pe găşcuțe, relații, cete și plugușoare, ba, în ultimii ani boala a cuprins, lucru grav, domnilor, și editarea. Se publică în iureș, totuși, contra necititului, se publică slăbiciuni, cum să mai formezi cititor cât de cât aproape de exigența estetică dacă l-ai îndopat și i-ai cultivat lejeritatea, falsul valorii de pe coperta a IV-a, ai realizat deja un tip de captație/promovare/succes voit uniform, accesibil până la străveziu? Nu spun să nu se publice pentru toate gusturile sau că editurile nu ar trebui să urmărească și bănuțul, dar gustul nu ține loc de spirit critic și nici vânzarea nu e un criteriu sigur pentru valoare, cum nici așa zisa autoritate sau critica arondată la grup-ușor nu vor supra-viețui versus cititorul tot mai distanțat de axiologic și profunzime. Pentru asta cultura ar trebui să treacă, alături de învățământ, în față, instituțiile să fie populate de specialiști, cărțile să fie editate după lecturi profesioniste, nu ad-hoc, traducerile – bine selectate, judecata de valoare pusă în matricea ei estetică, așa vom avea cititori și cărți pe măsură.
În ce mă privește, de pe poziția existențială în care mă aflu, nu mai accept atâtea falsuri și stupidități culturale, cum umblă dumnealor libere și îngrășate și cosmetizate și botoxate, fie-le țărâna ușoară!
Prin urmare, fie că autorul se scrie pe sine, că scrie pentru sine, că pentru alții, că pentru ecou, nu acolo e de căutat necititul, ci în tăieturile valorice, în promovare, în neimplicare statală, în vânătorii de comori răsturnate sau seci, în duhul aurului actualizat, mutat pe hârtie sau ebook, în enteres și numai enteres.
Autorul de proză, poezie, eseu nu este, în momentul creației, în toate dinafară, este, cum ziceam, înăuntru. Nu mă întreb pentru cine și ce scriu, e o nevoie a sângelui de a circula. Sper să mai trăiască…
În privința pasivității factorilor decizionali, mai vinovată decât toate, cred că o demult cultivare a gustului minor (și în lectură) face loc cărților slabe sau arondate unei structuri de putere, promovate ca etalon, chiar prin pepiniera de învățare a scrisului, degrabă, vorba cronicarului, îndreptată spre edituri, plus un tva la carte atât de nesănătos la minte încât smulge nu doar masca existențială a culturii noastre deja vitreg(it)e, ci și fața ei. A scrie devine un act de curaj, dar eu văd semne multe, adică stridențe care vin din… artificial, păcat de acea sfântă creativitate, cu care se fac mutații și transferuri de zici ca rinocerul ionescian a devenit scriitor, nu altceva!
Totuși, atât cât omul simte plinul înăuntru și are cuvintele la el, și îndemânarea, trecerea la scriitură este tot un act de adâncime și proiecție a sinelui, o nevoință, dacă tot ne pasă de noi înșine. În momentul creației nu cred că ai în vedere vreun ecou de lectură sau tichetul pentru un parcurs post-editare, dar intervine, după, o vibrație a revelării, ceea ce normal, lipsa developării ar duce la o fotografie băgată în negru tuci. Oricum, lumile ne tot locuiesc și ies, tot la… lume, altfel ne-ar bântui ca un vis repetat, un coșmar. Scrierea și publicarea arată mai bine a corp unitar, așa cum abuzul de aleatoriu în receptare strică ansamblul, dar când nu a făcut lumea asta bube în capul culturii? Punctul ei de sprijin e și modul în care o taxăm, și cum facem selecția editorială, promovarea, întâmpinarea critică, mult deficitară la statul și statutul ei, nu că pe arie nu s-ar găsi și niscai buni… agricultori.
Cititul e ciobit și din aste cauze, mai ales că asupra unui neprofesionist planează alte umbrele, autoritatea, nu totdeauna axiologică sau obiectivă, plus modul de promovare, plus abundența, chiar cultivarea spectaculosului, ca și cum am ajunge sau am face concurență cu receptarea însuși consumismului… de toată ziulica. Cititorul nu trebuie să fie un corp docil, nici scriitorul, nici factorii decizionali, dar asta înseamnă o reformatare a tot. Așa că stăm într-o vedere, chiar viziune coruptă și tot noi ne plângem că treziți-ne!
Cumpără cărţile scrise de Viorica Răduţă:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu