Marius Ianuș (născut în 1975, la Brașov) este absolvent al Liceului Militar Dimitrie Cantemir din Breaza și al Facultății de Litere a Universității din București. S-a remarcat ca poet în anii 1990-2000, mai ales după ce a semnat alături de Dumitru Crudu, Manifestul fracturismului, prin care cei doi cereau o rupere categorică atât de postmodernism, cât și de orice tendința de falsificare și înregimentare a poeziei, precum și o purificare a acesteia de orice formă de festivism, de inautenticitate: „Fracturismul desfide șoarecii de bibliotecă și poeții premianți, cât și o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultății. Fracturismul urăște poeții făcuți, roboțeii liricii române”.
Prin anul 2010, se produce o „fractură” inclusiv în viața poetului, acesta luând hotărârea să se retragă din lume, din viața publică și inclusiv din cea literară și să încerce o viață de frate de mănăstire. În anul 2016, la editura Garofina, acesta își publică integrala poetică, într-un volum denumit, Integrala Ianuș: Poezia, în care își adună toate poeziile pe care le mai consideră reprezentative, pe care le împarte în poezii scrise în Anii pribegiei (2010-2015) și Anii Nebuniei (1993-2010). Așadar, Marius Ianuș consideră anii în care a scris o poezie-manifest, o poezie a străzii, plină de invective, drept o perioadă în care el ar fi fost atins de morbul nebuniei, iar anii în care s-a rupt de lume, și în care a scris o cu totul altfel de poezie, vom vedea imediat prin ce se definește aceasta, drept ani de pribegie, poate în sensul de căutare a sinelui, atât poetic cât și uman. Iar în anul 2021, când se părea că Marius Ianuș dispăruse cu totul din peisajul literar românesc, acesta a publicat o nouă plachetă de versuri, Sonata lui Madoff și alte poeme incorecte politic, la aceeași editură, Garofina. Asupra acestor două volume mă voi apleca și eu în cele ce urmează, într-o cronică ce nu va fi doar literară, ci și teologică, atât pentru faptul că noua „poezie” a lui Ianuș o cere, cât și pentru că pregătirea mea teologică o permite.
Aș începe printr-o trecere în revistă a poeziei lui Marius Ianuș din „anii nebuniei”, pentru a vedea de unde a plecat odiseea literară a acestuia. În secțiunea dedicată în Integrală acestei perioade, poetul a făcut o selecție din: Primele poezii (1993-1994), Hârtie igienică (1993-1994), Manifestul fracturist (2000), Ursul din containăr – un film cu mine (2002) și Ștrumfii afară din fabrică! (2007). Ceea ce atrage atenția la poeziile de dinainte de Manifestul fracturist, în mare parte poezii cât se poate de firești și chiar îmbibate de un simț literar autentic, unele de dragoste, pline de duioșie, altele ce mimau deja revolta, atinse tangențial de muguri de furie, este faptul că printre acelea se strecurau deja poezii cu tentă religioasă, mistică, poezii ce cumva prefigurau direcția viitoare a poetului: „Mi s-a aprins și mie, / în scăfârlie,/ marea lumânare a călugărașului,/ cel îndurerat de tălpile orașului,/ cel care-și vede mai departe/ de moarte”; „Iartă-mă, Doamne, pentru toată această nebunie./ A fost vina mea? Nu a fost vina mea? Iartă-mă./ Mă voi duce la Biserica Ta și voi spera./ Și-mi vei lumina mintea bălăcită în prostie./ Șterge, Doamne, tot ce a fost rău/ în aceste foi de poezie!// Și fă să fiu al Tău!”. Interesant este aici faptul că aceste poezii religioase păstrau totuși un simț al măsurii „misticii”, rămânând cât se poate de literare. Aș zice, făcând o paralelă cu poezia modernistă, că Marius Ianuș era în vremea aceea mai apropiat de poezia cu valențe religioase a lui Arghezi, Blaga sau Minulescu, în care adorația se împletea cu acea cercetare rațională a tainei, decât de cea a lui Voiculescu, Crainic sau Gyr, unde avem de a face cu un abandon total în brațele trăirii mistice.
Dar a urmat perioada fracturismului, începută chiar cu Manifestul fracturismului. Cum va fi ajuns Marius Ianuș de la „lumânarea călugărașului” la versuri precum „Eu te cultiv, România!/ Îți bag informații în creierul tău prost și brutal!// Eu știu totul, România!/ Și totul e violul unei bande de sodomiști.// Ți se vedeau chiloții, România/ pentru că tu te-ai pus în spate în troleibuz/ unde să văd chiloții.// Numai că nu-i aveai, România!…”, nu putem ști. Cert este că în versurile acestea pline de furie și de frustrare, poetul pare cât se poate de autentic, de convins de ceea ce scrie. S-ar fi putut spune că acesta este adevăratul drum poetic al lui Marius Ianuș. De altfel, cu poemele acestea, militante și invective, el a și cunoscut gloria literară. Și chiar s-a bucurat de o glorie literară considerabilă, cum nu multor poeți români contemporani le-a fost dat să cunoască. O glorie de care se pare că era cât se poate de conștient, dar pe care cumva nu o lăsa să îl atingă, cel puțin conform mărturiei sale dintr-una din poeziile din acea perioadă: „Sunt arătat cu degetul în metrou./ Primesc săptămânal bilețele parfumate./ Însă am rămnas tot băiatul care n-a înțeles nimic, care nu vrea să meargă până la capăt, să facă dragoste sau bani./ Același om care nu și-a plătit restanțele și poate fi dat afară oricând…/ Vreau să dorm cât mai mult, să nu mă mai doară…/ Faima mea crește fără mine”. Și din nou, părea cât se poate de autentic.
Ceea ce este foarte interesant este faptul că trecerea de la poezia cu iz anarhist, la cea cu o puternică tentă religioasă s-a făcut cumva brusc, același an, 2010, fiind ultimul din anii nebuniei și primul din cei ai pribeigiei, ai fugii de lume. Într-una dintre primele poezii din perioada sa „mistică”, din volumul Refuz fularul alb, Marius Ianuș scria: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru șansa asta./ Voi ști să o folosesc?// Inima mea e goală de iubire,/ iar mintea mea e plină de păcat./ Unde să mă duc, Doamne, în halul ăsta?// Sunt ca o rană supurândă./ Nimic bun nu mai e în mine.// Îți mulțumesc, Doamne, că văd asta./ Stau pe o bancă, la marginea vieții mele, în parcul Astra din Sibiu”. O poezie căreia, din punct de vedere teologic, nu i se poate reproșa nimic. Ba mai mult, nici din punct de vedere literar, analizând-o prin prisma caracteristicilor poeziei religioase, nu i se poate reproșa nimic. În mod surprinzător, și aici poetul pare cât se poate de autentic în ceea ce scrie. Aș zice că, dacă s-ar fi oprit la genul acesta de poezie religioasă, impregnată de sentimente de trezvie și de smerenie, Marius Ianuș ar fi avut șansa să rămână un poet respectat, ba chiar inclusiv cei care i-au deplâns ieșirea din spectrul poeziei contestatare, l-ar fi înțeles și i-ar fi respectat decizia, iar volumul său de poezie religioasă, Vino, Măicuță! Flori duhovnicești pentru Maica Domnului, din 2013, ar fi rămas unul demn de a fi menționat într-o biobibliografie a sa, rămasă fără de pată.
Numai că ceea ce părea a fi un autentic fior mistic, izvorât dintr-o autentică regăsire a sinelui, s-a ciocnit probabil, în forul interior al poetului, cu spiritul militant, contestatar, neadormit cu totul, și din nefericire a rezultat o trăire, îmi permit să-i spun misticoidă (motiv pentru care am și folosit ghilimele mai sus pentru a încadra cuvântul mistic), iar Marius Ianuș a alunecat pe panta abruptă a unui militantism pseudo-religios, care l-a purtat spre legionarism, curent politic ce nu se poate nicicum disocia de crimele comise în numele așa-zisei iubiri de țară, astfel încât, în volumul din anul 2014, Flori de foc, de gând și de lumină, acesta ajunge să scrie un Cântec pentru Căpitan: „Căpitane de haiduci,/ prin scântei, în Rai ne duci./ Ne slobozi de-a noastră jale/ și ne dai visele tale”, ba chiar să alcătuiască un imn acatist părintelui Arsenie Boca, în condițiile în care acest gen de scriere este rezervat doar sfinților canonizați oficial de către Biserică. Ceea ce este regretabil în acest volum este faptul că duhul legionarist a umbrit și cel puțin o poezie cât se poate de înduioșătoare, dedicată martirilor care au suferit în temnițele comuniste de la Aiud, Gherla, Pitești, Râmnicu Sărat sau Văcărești. Chiar și așa, dacă Marius Ianuș s-ar fi retras definitiv din viața literară și din viața publică, ar fi avut șansa să rămână în amintirea tuturor pentru perioadele sale de poezie adevărată, fie ea contestatară sau religioasă.
Dar când toată lumea se aștepta ca acesta să-și fi dedicat viața unui trai ascetic, departe de lume, el revine (sau încearcă să revină) în prim planul lumii literare cu o plachetă de versuri intitulată Sonata lui Madoff și alte poeme incorecte politic, apărută în 2021 la editura Garofina. Dintru început aș face o mențiune pornind de la titlu, și aș zice că într-adevăr avem de a face cu texte incorecte politic, cu tot ce presupune acest concept creat artificial, dar care ajunge ușor ușor să căpușeze normalitatea și firescul lucrurilor, dar în niciun caz nu poate fi vorba despre poeme, decât cu foarte mici excepții. De ce spun aceasta? Pentru că textele cuprinse în această plachetă nu sunt altceva decât o serie de discursuri versificate, pline de frustrare și ură viscerală, îndreptate pe de o parte împotriva evreilor, pe care Marius Ianuș îi vede direct responasabili de declinul lumii în care trăim, împotriva conducerii unor instituții culturale, cum ar fi USR sau ICR, împotriva așa-zisei dictaturi sanitare, împotriva tuturor formelor de înregimentare și în general împotriva tuturor celor ce nu îi împărtășesc convingerile legionare: „Și-or început soareaua/ doi grași cu papioane./ Evreii din Benin/ or suferit, se pare…// O fost în țara aia/ progrom, cu gaz și fum,/ și or murit vreo doișpe/ sau doișpe mii – oricum,// or suferit atroce/ or suferit într-una/ și d-aia țara aia-i/ plătește și acuma.// Și-atunci am strigat/ de-o zăngănit în ferești:/ „Băăă, da voi n-ați auzit/ de Fenomenu` Pitești?// Ce legătură îi/ Între evreii din Benin/ și Institutul/ Cultural Român?// Traficanții de sclavi nu erau/ evreii voștri din Benin?!/ Iertați-mă, nu vreau/ să vă-mprosșc cu venin,// dar mai dați-o pe gârlă/ de conferință scorțoasă!/ Ce caută evreii din Benin/ În țara noastră?!””. Trecând peste faptul că biata limbă românească este făcută praf și pulbere, nimic literar nu se întrevede în aceste versuri. Doar ură, dispreț, antisemitism fățiș și frustrare. Ori nu așa se scrie literatura. Și nu așa se pronunță ideile, oricât ar fi ele de sănătoase pentru țară, acordându-i poetului (sau mai curând fostului poet) prezumția de patriotism sincer.
Mai mult decât atât, Marius Ianuș continuă să se revendice drept un ales al lui Dumnezeu și un creștin fervent: „Eu pe tavanul minții mele/ L-am văzut cu adevărat pe Hristos!/ ca pe cupola unei biserici/ pictat frumos!// Se auzea o muzică neauzită…/ De pe cupola minții mele/ varul căzuse într-o clipită!// O, Doamne! Marele meu Dumnezeu!/ Parcă eram o Biserică eu!”. Și aici o să intervină și critica mea teologică. Pentru că nu te poți afirma ca un om al lui Dumnezeu proferând discursuri rasiale și pline de ură. Nu te poți revendica drept creștin, drept următor al lui Hristos, atâta vreme cât sufletul tău nu este plin de pace și iubire pentru absolut toți oamenii din lume. Nu poți fi al lui Hristos dacă nu ai înțeles măcar mesajul Acestuia din Predica de pe munte, unde printre altele spune clar: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44).
În încheiere, voi spune doar că voi continua să frecventez și să recitesc poezia lui Marius Ianuș și volumele de dinainte de anul 2014, considerând că acelea sunt într-adevăr poezii, fie ele contestatare sau religioase, dar mă voi disocia total de ieșirile sale legionare de după acest an. Deși, poate retoric, voi mai spune doar că aștept revenirea lui pe un filon poetic și religios firesc.
Marius Ianuș, „Integrala Ianuș. Poezia” și „Sonata lui Madoff”, Editura Garofina (2016, 2021)
Puteţi cumpăra cărţile de la:
Fotografie reprezentativă de Adrien Olichon pe Unsplash
scrie un comentariu