O anchetă realizată de Ramona Boldizsar și Mihók Tamás pentru site-ul citestema.ro
Ne-am întâlnit virtual cu șapte poeți care au experiența studiului doctoral și le-am pus patru întrebări despre cum se împacă lumea boemă a poeziei cu birocrația și rigiditatea cercetării academice. Adesea avem tendința să ridicăm un zid între creativitate și efortul riguros pe care îl presupune, de pildă, un doctorat. Cum se împacă astăzi doctorii-poeți în Litere/Filosofie cu inspirația poetică, care sunt perspectivele lor, cât de „poetic” poate fi actul studiului și, în fine, ce rost au toate acestea sub Soare? Iată principalele aspecte care ne-au interesat în cadrul acestei anchete. Mulțumim poeților pentru franchețea cu care au ales să ne împărtășească viziunea lor și pentru că au făcut posibil și zborul nostru prin această lume interioară duală.
*
Sunteți poet și doctor în Litere, adică perfect eligibil pentru o serie de întrebări incomode. Iată-le:
1. Se spune că scrierea poeziei necesită o oarecare atmosferă boemă, în timp ce elaborarea unei teze de doctorat – ordine și disciplină. Pentru început, spuneți-ne în cazul dvs. cum se împacă aceste ipostaze?
2. Cât de poetic e să stai cu nasul în tomuri frecventate mai mult de molii decât de cititori?
3. În timpul studiilor doctorale, efortul intelectual v-a stimulat în vreun fel inspirația poetică, ori mai degrabă v-a reprimat-o?
4. Ce rost mai are poezia după împlinirea academică?
Vă mulțumim.
Cosmin Perța: „Pentru ambele tipuri de text, cea mai mare durată de creație se petrece în interior”
1. Păi depinde, de la persoană la persoană, de la poezie la poezie. Știu destui poeți foarte buni care nu au nimic boem în atmosferă când scriu, ba din contră, lucrează foarte calculat și cu metodă. Sunt, evident, două tipuri de text și de discurs foarte diferite, dar personalitatea autorului primează și se impune în ambele expresii. Poezie pot să scriu (la nivel de notițe pe care pe urmă le reiau și dezvolt) și în metrou și trezit din somn și pe bancă în parc. Pentru eseu însă e nevoie de un timp de gestație mult mai mare și mai susținut (ordonat, într-un fel, da, cu atât mai mult cu cât eseul are o parte de argumentație logică pe care dacă nu o ordonezi o poți rata). Când scriu eseu, nu pot să fac altceva și funcționez după un program de scris, chiar dacă nu mă țin mereu de el. Există însă și ceva comun, nu pot să scriu nici poezie, nici eseu, dacă nu am înainte o idee clară în minte. Prin urmare, pentru ambele tipuri de text, cea mai mare durată de creație se petrece în interior, în minte, înainte de a ajunge la laptop sau pe hârtie.
2. Iarăși depinde despre ce scrii și ce studiezi, dar pentru mine cu cât mai nefrecventate sunt tomurile pe care le cercetez, cu atât e mai pasionant și mai interesant. Cercetătorul devine în felul acesta un detectiv, care poate descoperi lucruri noi și interesante aflate la vedere sau care poate oferi noi interpretări unor texte studiate până atunci unidirecțional. Cu fiecare generație, cu fiecare modificare de context cultural, cu fiecare modificare de paradigmă și ideologie, textele vechi se reînnoiesc și ele, suportă noi perspective sau scot la iveală detalii nevalorizate în trecut. Or toată această „vânătoare” a prospețimii sau a ineditului în ceva considerat deja clasat sau insuficient cercetat are o doză bună de poetic în ea.
3. Nu am scris poezie în timpul studiilor doctorale. Sau nu țin minte să fi scris. Cel puțin nu susținut și nimic relevant. Eram cufundat în proză. În schimb ceva foarte interesant s-a întâmplat imediat după susținere. La nici două săptămâni după susținerea doctoratului, am început să scriu poezie furibund. În două luni am scris o carte, Fără titlu, care cred că e în continuare una dintre cele mai bune cărți ale mele. Prin urmare, ceva se acumulase în toată perioada aceea în care eram consumat de doctorat și, cum am trecut pragul psihologic, am putut defula.
4. Ce rost mai are mâncarea după ce-ți potolești setea? Sunt rosturi foarte diferite. Scriu eseu atunci când mi se pare că am ceva interesant de spus celorlalți, e un act demonstrativ, dar poezie scriu pentru mine și poate pentru cei foarte apropiați, mă echilibrează și e o formă de bucurie.
Olga Ștefan: „Am ales, fără drept de apel, boema controlată a poeziei”
1. În ceea ce mă privește, Poezia implică ȘI cuplul ordine&disciplină. În inima aparentei dezordini, ea chiar solicită o formă de ordine. E un proces continuu, un proces serios. Subiectul tezei mele de doctorat mi-a hrănit nu doar pasiunea sau curiozitatea academică, ci și poezia. La momentul onestității, scăpată de pârghiile academico-birocratice, am ales, fără drept de apel, boema controlată a poeziei.
Totuși, acum, ajunsă la Țibănești, unde, grație burselor de creație oferite de Cărturești, îmi pun la punct viitorul volum de versuri, m-am trezit deschizând și doc.-ul tezei mele de doctorat, cu intenția de a o transforma într-un manuscris publicabil, semn că cele două paliere sunt încă, pe undeva, congruente.
2. Asta e o chestiune relativă: cele mai multe dintre cărțile din bibliografia mea au fost consultate în format electronic. Imaginea tomurilor învechite e romantică, dar neveridică, în cazul meu. Pot spune însă că lunile petrecute la Sala Marino, în cadrul Bibliotecii Central Universitare din Cluj-Napoca, m-au inspirat și m-au ordonat. Multe dintre poemele din Saturn, zeul au fost scrise în anul 2015 chiar acolo.
3. Aici ar trebui să menționez că eu însămi am ales să încep acest doctorat „despre simulacre”, care continua proiectul tezei mele de licență, într-o perioadă în care „scrisul” mergea prost. A fost o formă de a mă menține în verva producerii de text, un mod de a nu mă rupe de literatură. Parcursul în sine a fost mai greu, mai plin de hârtoape, de îndoieli, de micro- și macro-dezvoltări ale sindromului imposturii – periferii emoționale din care se naște (și din care a renăscut) poezia mea. Win-win.
4. Nu mă consider împlinită academic. Cariera în academia a rămas o față a succesului care m-a tentat strict convențional și care nu mă mai interesează.
Poezia are tot rostul din lume în ceea ce îmi doresc eu pentru mine. Lucrarea de doctorat a fost o experiență intensă, la care țin, dar și una pe care o țin în stand-by. Poezia mi se întâmplă iar și iar. În ciuda privirilor tâmp-conformiste care mă pot dezaproba, aceasta este situația mea ideală.
Ioan F. Pop: „Românul s-a născut nu doar pohet, ci și academist”
1. Faptul că posed un doctorat în Filosofie, și nu în Litere – după cum menționați –, nu schimbă aproape cu nimic datele… cestiunii. Cele două ipostaze la care faceți referire se împacă de minune, chiar dacă aparent se află în raporturi antinomice. Boemia aparent poetică face uneori casă bună cu rigoarea filosofică, noțiunii abstracte îi stă bine cîteodată lîngă o licență poetică. Numai că doctoratul nu e suficient pentru a fi filosof sau scriitor, după cum boema nu e nici pe departe suficientă pentru a fi poet. Scrierea poeziei necesită anumite registre inefabile, după cum filosofia este gîndire pură, un exercițiu ontologic care încearcă să surprindă integralitatea cunoașterii. Inspirația nu este decît forma poetică în care se manifestă gîndirea. Gîndirea este propria ei poezie. După cum poezia duce gîndirea în propria ei sărbătoare inspirațională. Nu prea cred în valoarea celor care nu scriu decît poezie, în cei care nu se pot exprima convingător și în alte forme de expresie literară. Aceștia adoptă poezia doar dintr-un mimetism facil, dintr-o reverberație eufonică a cuvintelor, fără un substrat cultural minimal. După cum postmodernismul afișat al unora nu e decît o formă mascată de incultură. Recunoaștem un poet adevărat nu numai după faptul elementar că scrie poezie, ci, mai ales, așa cum a spus cineva, după faptul că îi face instant poeți pe toți cei care îl citesc. Sinteza dintre poezie și filosofie mi se pare a fi cel mai înalt produs spiritual, pentru că îmbină emoția cu rațiunea, sentimentele cu logica, face legătura directă dintre inimă și creier, dintre concept și metaforă. Ele se strunesc reciproc chiar cu propriile limite și ne-limite. Ca atare, rămîn blocat între poezie și filosofie precum măgarul lui Buridan.
2. Statul în sine, ca răgaz și cădere pe gînduri, are ceva fundamental poetic. Iar statul cu nasul în tomuri mai vechi sau mai noi – indiferent de numărul moliilor și al cititorilor – este o binecuvîntare pentru cel care are vocația cititului și apoi a scrisului (neapărat în această ordine). Ca atare, în scris doar am corijat unele tăceri poetice, am ademenit cîteva idei, am somat unele gînduri. Le-am șurubărit puțin peratologic, le-am spus pre limba mea. Scrisul meu face sinteza imposibilităților mele, adună între două maluri obversiunile și inconsistențele propriilor rătăciri. Mă apropie milimetric de iluzia a ceea ce aș putea fi. Puținul pe care l-am scris nu face decît să pună în evidență multul pe care l-am lăsat pe dinafară. Tot ceea ce am scris constituie doar prolegomene la ceea ce aș fi vrut să scriu. Scriu pentru a ține cuvintele în viață. Scrisul este umbra (in)existenței care mai adie cu arpegiile ultimei absențe. Nescriind ca să plac cu orice preț cuiva, îmi permit luxul de a scrie ceea ce vreau, neîngrădit de calcule tenebroase și de prudențe tutelare. Îmi permit să fiu eu însumi, chiar cu riscul de a nu fi nimic. Scrisul este doctoratul propriei mele libertăți, specializarea purei gratuități.
3. Nefăcînd doctoratul pentru împopoțonări și acronime academice, sau pentru împieptoșări sociale – deși în acea perioadă predam cursuri la o universitate locală –, ci dintr-o pasiune filosofico-teologică, pentru a aborda, în anumite situații de criză existențială, și un alt registru al scriiturii, nu m-a deturnat total de la scrisul poetic. Deși, la un moment dat, am simțit că rigoarea și comprehensiunea necesare filosofiei ar putea să-mi estompeze inocența și rezervele imaginarului poetic. Poezia se decriptează bine cu elementele filosofiei, după cum filosofia se repotențează cu cele ale poeziei. Ele se pot stimula cu propriile incompatibilități. Cu alte cuvinte, poezia poate filosofa, după cum filosofia poate poetiza. După cum, evident, pot evolua total paralel, făcîndu-și doar discret cu ochiul.
4. După împlinirea academică nu mai are rost nimic, căci din această postură chiar și paradisul devine inoportun, ușor anacronic. Din păcate, multe dintre asemenea împliniri nu sînt decît forme hilare de ratare culturală, triste exerciții de megalomanie și parvenitism. Pe cînd poezia, ca și filosofia, se naște mai mult din eșecuri și mai puțin din mari împliniri. Poezia valorifică inutilitatea vieții, măsoară iluzia umană, întreține gratuitatea pură a existării. În poezie, viața își permite orice, chiar și moartea. „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” – la a intensifica restriștea pînă la iluminare, la a pune în locul unui gol o ademenitoare absență. Poezia este duminica unei limbi, ca atare nu poate fi scrisă și rostită de oricine. Chiar dacă, aparent, tot românul s-a născut nu doar pohet, ci și academist.
Andreea Apostu: „Articolele și poemele nu sunt ca arborii care cresc cu grijă unii lângă alții”
1. Nu am scris niciodată într-o perfectă stare de ordine și disciplină sau de boemitate – întotdeauna au coexistat. Mi se pare, așadar, o falsă antinomie în cazul meu. Înainte să scriu, orice ar fi, articol științific, poem, există o agitație interioară, pe care o asemăn unui neon care clipocește și zumzăie, în încercarea de a se aprinde. Apoi, dintr-odată, lucrurile încep să capete expresie și să se lege într-un tot coerent. Bineînțeles că după impulsul acesta, mai degrabă irațional, pe care îl recunosc de fiecare dată cu bucurie în mine, se produce o anumită ordonare internă a gândurilor în ramificații de sens și demonstrație. S-a întâmplat nu doar în cazul tezei de doctorat, ci și al preocupărilor poetice – nu poate exista text, pentru mine, fără o clarificare robustă. Deseori procesul de maturare și limpezire a ideilor îmi scapă, nu știu cum se întâmplă, de cât timp este nevoie, nici nu vreau să știu – știu însă sigur că fără el nu poate să apară nimic. Prin urmare, în mintea mea haosul zumzăitor și clarificarea ultimă sunt complementare, se succed fără contradicție.
2. Cred că statisticile ne-ar putea surprinde – e foarte posibil ca publicul lucrărilor de specialitate să fie mai mare, în lumea asta, decât publicul poeziei contemporane românești. Mă refer, desigur, la subiectele de doctorat care transcend granițele culturii noastre mici.
Îmi place mai ales să caut articole în periodice vechi, franțuzești și autohtone, unde „poeticul”, deși nu îmi place cuvântul, se naște din stângăciile limbii sau utilizarea ei foarte diferită de a noastră, din revelarea unor mentalități surprinzătoare sau a unor detalii neînregistrate de istoria literară sau de istoria artei. Întotdeauna am mers la sursă, am comentat textul prim, după ce l-am întâlnit menționat într-o lucrare de specialitate. Nu poți face lucruri relevante în cercetare lucrând prin terți, trebuie să te întorci la sursă, să o diseci, să reconstruiești aparatul mental al epocii, cu toate contradicțiile, împlinirile și manifestările ei schizoide sau condamnabile. Căutarea și descoperirea, transpunerea în mentalitatea altcuiva sunt exerciții cu care literatura, inclusiv poezia, te deprinde relativ devreme, așa că da, se poate spune că e poetic să stai cu nasul în cărți și periodice vechi.
3. Pe vremea când îmi redactam doctoratul, nu scriam poezie. Întoarcerea la vers s-a produs la un an după susținere, când agitația, emoția, căderile au dispărut. Am ieșit din ele ca dintr-un somn, cu o detașare care mi-a permis să explorez din nou partea din mine pe care o abandonasem de vreo 10 ani, ultima dată scriind poezie în vara dintre clasa a 12-a și primul an de facultate. În timpul doctoratului m-am aventurat, în schimb, puțin pe teritoriul prozei, nu tocmai cu succes.
În ceea ce mă privește, textele, fie că sunt articole științifice, teză de doctorat, poeme sau proze, au aceeași sursă – necesitatea de a ordona haosul, emoția, și de a le expulza ca și cum aș scăpa de un țesut nedorit. Așa că în momentul în care citesc, visez, mănânc doar literatură de specialitate și scriu, să zicem, un articol științific dens, nu mai există spațiu pentru literatură și viceversa. Din păcate, articolele și poemele nu sunt ca arborii care cresc cu grijă unii lângă alții, delimitându-și delicat coroanele, ci ca arborele și perimetrul de sub el, unde nu prea crește altceva.
4. Deși au aceeași sursă pentru mine, împlinirile sunt foarte diferite. Am vrut dintotdeauna să am numele scris pe o carte de poezie (nu nădăjduiesc să îl văd pe mai multe sau pe un raft întreg, cum au unii visuri de (prea)mărire), așa că, deși voi debuta editorial cu opusul ivit din teza de doctorat, asta nu mă va împiedica să scriu în continuare poezie, să mă perfecționez, să încerc să ajung la un volum. Cercetarea împlinește partea foarte cerebrală din mine (deși când scriu există și sensibilitate în atenția acordată expresiei și sonorității, îmbinărilor dintre cuvinte), pe când poezia împlinește partea emoțională (deși ordinea, disciplina și autoironia mordantă a creierului meu nu lipsesc niciodată, doar se află pe un loc secund). E ca în cazul pictorului despre care mi-am scris doctoratul, Maurice Denis: în tinerețe, au predominat în operele lui simbolismul și năzuința de a crea o religie a artei, în detrimentul unui catolicism pur și dur, prezent pe plan secund; mai târziu, arta religioasă și spiritualitatea catolică au predominat, lăsând simbolismul în umbră. Cele două nu au încetat însă niciodată să coexiste.
Andrei Novac: „Poezia ține, până la urmă, nu de boemitate, ci de stăpânirea libertăților fiecăruia dintre noi”
1. Scrierea poeziei este, în primul rând, o formă prin care anumite persoane trăiesc. Nu există o opțiune în acest sens; există o necesitate și, până la urmă, o formă naturală de a conserva lumea prin care trecem. Poezia reprezintă sursa noastră de existență și, prin urmare, forma prin care reușim sau nu să ne salvăm. Această salvare ține, de fapt, de șansa fiecăruia dintre noi de a fi parte în procesul de naștere a poeziei.
Poezia ține, până la urmă, nu de boemitate, ci de stăpânirea libertăților fiecăruia dintre noi. Ea este, într-un fel, libertatea în sine, o libertate care nu poate fi trăită decât total. Nu există jumătăți de măsură. Există doar disponibilitatea de a-ți permite să experimentezi fără ca nimeni să poată să intervină. Cred că poezia fiecăruia dintre noi reprezintă singura posibilitate de a te putea raporta la libertate.
Elaborarea unei teze de doctorat face parte tot dintr-o nevoie viscerală de libertate. Este singura care îți poate oferi bucuria unică de a te putea afla în fața unor studenți în calitate de profesor și acest lucru ține, în mare măsură, tot de o necesitate fiziologică a fiecăruia dintre noi. Cred că, și într-o situație, și în cealaltă, ordinea și disciplina se pot împăca foarte bine cu orice fel de atmosferă boemă.
2. Cercetarea înseamnă, fără îndoială, descoperire și, în final, conștientizarea anumitor lucruri. Posibilitatea de a cunoaște este singura care îți dă acces la libertate, o libertate care este întotdeauna strâns legată de educație. Nimeni nu poate să fie liber atâta timp cât nu este educat. Nimeni nu poate să combată atâta timp cât nu acceptă să fie combătut. Cercetarea și educația sunt, în felul lor, o altă formă esențială de libertate, o libertate care îți oferă, inevitabil, confortul celor mai frumoase dezbateri de opinii. Cred că dezbaterea este cea care a lipsit atât de mult în ultimii 32 de ani. Anihilarea acestei forme de libertate de către regimul comunist s-a făcut tocmai prin obstrucționarea sistemului de educație. Așadar, ținând cont de faptul că, în acest context, cuvântul de ordine în ceea ce privește educația și dezvoltarea intelectuală este libertatea, cred că „a sta cu nasul în tomuri frecventate mai mult de molii decât de cititori” este cel mai poetic mod de a exista.
3. Inspirația poetică nu există din punctul meu de vedere. Aș merge mai mult pe o intensitate absolută a modului în care trăim. Ea ne definește, într-un fel, capacitățile poetice. Poezia este felul în care respirăm, trăim, iubim și murim. Ea nu poate fi câștigată prin mijloace artificiale. Ea există pur și simplu. Este o stare de spirit.
Studiile doctorale au reprezentat, pentru mine, o reîntâlnire, în nopțile prelungite în care am scris, cu unii dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții mele. Au fost foarte multe pagini scrise cu lacrimi în ochi tocmai pentru că întâlnirile cu literatura autentică înseamnă întotdeauna recursul nostru firesc la libertate.
4. Poezia nu are un rost, ea este o stare a veșniciei. E, poate, singura formă de mântuire absolută care ne este accesibilă nouă, dar una de o frumusețe nemaipomenită. În ceea ce mă privește, poezia face parte din mine. Nu pot să concep existența mea în afara poeziei. Nu pot exista apropieri, distanțări și despărțiri. Poezia nu poate fi negociată, indiferent la ce ne-am referi. Ea trebuie pur și simplu trăită la intensitate maximă.
Roxana Cotruș: „Singura care percepea diferențele de «temperatură» a fost conștiința mea, care cunoștea două butoane…”
1. Au fost două ipostaze care uneori s-au contrat ireconciliabil, însă care au și putut să cadă la învoială când a fost necesar. În cazul meu, atmosferele despre care vorbiți au fost create exclusiv în mintea mea – oricine pătrundea din afară putea fi ușor indus în eroare. Tehnic vorbind, funcționam la fel în ambele ipostaze: același interval orar, 3-4 ore de somn pe noapte, laptop, foi volante, notițe, volume, cafea și – obligatoriu – altă încăpere decât aceea în care dormeam. În cazul poeziei, îmi mai permiteam un pahar de vin, ceea ce a fost exclus în cercetare. Preferam nopțile, fiindcă, indiferent dacă funcționam pe liber arbitru sau pe reguli stricte, aveam nevoie de liniște sau, în momentele mai (de)tensionate, de playlistul meu (obligatoriu în surdină). Singura care percepea diferențele de ,,temperatură” a fost conștiința mea, care cunoștea două butoane: rațiune vs. frâu liber.
Am fost demiurgul micii mele lumi, pe care, încet, constrânsă de altele, am început s-o reinventez după nevoi. Acum nu mai pot lucra noaptea, iar liniștea trebuie să fie (aproape) asurzitoare.
Scriind asta, descopăr că am devenit ceva mai fixistă, mai ordonată, mai exigentă și e posibil ca lipsa actuală a productivității mele în poezie să fie (și) o consecință a celor trei.
2. Depinde de teza de cercetare, însă pentru mine a fost destul de…
George Bălăiță nu poate fi receptat pertinent dacă nu-ți ,,liricizezi” dioptriile. Poate că de-asta m-a și ispitit Lumea-n două zile – difuziune, antagonism, orientalism, biblic, alienare, facere-desfacere, Domestica și Infernalia – imposibilul (de surprins oricum), care poate deveni posibil în și prin poezie.
3. Nu știu dacă efortul intelectual, cât unele revelații, și aș înlocui reprimarea cu intimidarea, fiindcă ajungi să simți frustrarea inexprimabilului (inspirația e insuficientă atunci când forma nu concordă cu ceea ce vrei să spui). Un demers ca ăsta, dacă-l lași, te mai învață ceva – să ai răbdarea și decența de a te retrage atunci când nu ai ceva de spus, poate fi (și) un antidot împotriva flecărelii.
4. Împlinirea academică – o noțiune pompoasă în ceea ce mă privește (încă încerc să mă-mplinesc).
Are. Mizele celor două (ale poeziei și împlinirii academice) sunt diferite, de asta nu o poate anula una pe cealaltă. Am stat destul de mult să mă gândesc la rolul poeziei și, în momentul în care am avut senzația că am găsit răspunsul (acela al asumării, al tentației, al regăsirii, al refacerii, cathartic etc.), am constatat că nu aș face decât să o reduc, să vorbesc despre ceea ce nu face ea ,,prin definiție”.
Andrei Mocuța: „Un scriitor puternic pornit împotriva consumerismului (…) mi-a asigurat (…) un trai material decent”
1. Depinde. Ion Barbu scria o poezie atât de ermetică încât speria tot lirismul din ea. Matematician fiind, cred că pentru el poezia era o ecuație care țintea către un punct precis, o interpretare anume, nu era poezia de acum care mai degrabă se asociază cu o stare de spirit. S-au schimbat multe. Ca să revin la întrebare, cel puțin jumătate din teza mea de doctorat e dedicată unui poet, autor de haikuuri. E vorba de Seymour Glass, de fapt alter ego-ul lui J.D. Salinger, a cărui monografie am dezvoltat-o. Recunosc, nu am fost cel mai riguros doctorand, de fapt mi s-a și reproșat ușor de către comisie lipsa părții teoretice, dar cât de mult poți teoretiza un autor precum Salinger? În plus, am început să scriu poezie abia după ce am terminat teza de doctorat, astfel că cele două nu s-au șicanat una pe alta. Dar visam să fiu un poet precum Seymour încă de atunci. Modelul lui vicios-delicios și irezistibil a lăsat multe amprente și influențe în tot ceea ce am scris ulterior.
2. Au și moliile utilitatea lor. Știu ele unde e mai bine să se adăpostească. Având un ten și nas sensibil, tomurile mi-au dezvoltat destule alergii de-a lungul perioadei academice. Am avut însă norocul să mă nasc într-o vreme în care bazele de date există nu doar pe suport de hârtie, ci și arhivate pe tot felul de platforme online. Mă simt privilegiat că am putut consulta documente și articole despre Salinger din Statele Unite la care altfel nu aș fi avut acces. Cel mai poetic moment a fost când m-am închis în biblioteca universitară o după-amiază întreagă doar ca să reperez la ce pagină din revista x sau y se regăsește articolul citat în teză, pe care îl citisem în prealabil pe internet.
3. Curios lucru, în timp ce scriam teza am simțit nevoia unei cărți-vacanță, care să mă scoată din încrâncenarea academică. Așa s-a născut Literatura, un roman fără de care nu sunt sigur că aș fi fost capabil să îmi termin teza de doctorat. Deși e roman, conținutul său e plin de poezie. E vorba despre experiența mea de profesor la o școală cu copii de o anumită etnie, iar Literatura nu e nimic altceva decât numele unei eleve. E un univers cu totul aparte, desprins de realitate, plin de limbaj colorat și naivitate ingenuă. O adevărată oază pentru un scriitor, o sursă de inspirație care pur și simplu nu se poate lăsa fără urmări pe hârtie.
4. Are. Împlinirea academică m-a ajutat cu un spor bunicel la salariul de dascăl. Cu alte cuvinte, un scriitor puternic pornit împotriva consumerismului și a existenței materiale ca Salinger mi-a asigurat, prin lucrarea scrisă despre el, un trai material decent. Sper că nu e foarte dezamăgit de mine. Astfel că, acum, cu burta plină și fără grija zilei de mâine îmi permit să mă ocup și de poezie, probabil cea mai neprofitabilă îndeletnicire din România și chiar din lume. Așa că măcar noi să-i vedem și înțelegem rostul dacă cei mai mulți nu o fac.
scrie un comentariu