„Trei vieţi” este romanul de debut al lui Florence Knapp, scriitoare care locuieşte în apropiere de Londra şi pare, cel puţin prin stil şi preocupări, un soi de descendentă a surorilor Brontë. Sigur, nu m-am dus cu gândul direct acolo când i-am citit romanul, însă clar mi s-a părut că felul ei de a scrie are ceva din sensibilitatea şi modul de a îmbrăca realitatea în ficţiune a scriitoarelor din urmă cu 200 de ani. Sentimentul pe care l-am avut a fost cel al unei poveşti sub formă de bujor: catifelare, dar şi amploare, delicateţe, fragilitate, dar şi intensitate. De aceea, îmi pare că Florence Knapp vine din alte timpuri. Şi nu e neapărat rău, dimpotrivă.
De altfel, dacă îi accesezi site-ul, vei putea face două constatări interesante: 1. Una dintre cărţile pe care le citeşte acum sau pe care le-a citit recent este chiar despre surorile Brontë (Fifteen Wild Decembers de Karen Powell); 2. Înainte de romanul de debut, ea a mai publicat ceva în zona colajelor şi a quilting-ului, un volum de sine stătător cu eseuri pe această temă şi o altă serie practică despre aceleaşi lucruri. Acest al doilea punct nu este deloc irelevant, mai ales dacă dinspre el vii direct către „Trei vieţi”, un roman care este construit tot ca un fel de aducere laolaltă a unor fragmente atent decupate.
Pentru a înţelege lumea creată de Florence Knapp, să ne imaginăm că plonjăm direct în anul 1987 şi că urmărim o femeie pe care o cheamă Cora, care merge cu fiica ei de numai nouă ani către biroul la care se înregistrează nou-născuţii fără a fi încă decisă cu privire la numele fiului ei pe care trebuie acum să-l declare. Amănunt teribil, dar definitoriu: Cora este o femeie abuzată de soţul ei, Gordon. Acesta este un doctor foarte apreciat, dar acasă, în special cu soţia lui, el se transformă într-o bestie.
Aşa că în mintea acestei femei e un vârtej întunecat. Soţul ei doreşte ca fiul să-i moştenească numele, aşadar să-l declare pe băiat tot Gordon. Însă Cora crede că, numindu-l la fel, băiatul va moşteni trăsăturile de caracter ale tatălui şi pare că vrea, pentru prima dată în viaţa ei, să se revolte în faţa abuzurilor de care are parte. Îl va numi sau nu Gordon?
Îşi întreabă fiica, ea ce nume i-ar da frăţiorului, iar aceasta îi recomandă Bear. Inedit, dar ca o invitaţie la îmbrăţişare. La rândul ei, mama înclină către Julian, ceva mai sensibil şi mai visător, mai deschis către o nouă viaţă.
Acesta este momentul în care Florence Knapp are pe masă fragmente din stofe de culoare diferită, însă şi destule ace şi suficientă aţă pentru a pune cap la cap un tablou fascinant. Cum se schimbă destinul unui om în funcţie de numele pe care îl primeşte? Este oare viaţa influenţată de numele pe care, de cele mai multe ori, îl porţi fără să fi putut decide asupra lui?
Romanul sare din şapte în şapte ani, timp de 35, prin cele trei alternative pe care Cora le are când se îndreaptă către biroul la care trebuie să declare numele fiului ei. Avem pe rând capitole în care fiul urmărit este Bear, Julian şi Gordon, şi vedem cum se schimbă lumea în funcţie de alegerea Corei. Fiecare plan în parte are frumuseţea lui şi chiar e dificil la final să spui ce anume ai prefera. Şi chiar dacă pentru un cititor grăbit alternanţa aceasta de capitole şi de poveşti ar putea să determine şi o oarecare confuzie – uneori ai putea să ai nevoie de un pic de timp ca să înţelegi ce şi cum – stilul aşezat, răbdător, al lui Florence Knapp oferă o marjă acceptabilă în care să te aşezi pentru a prinde firele potrivite.
„Trei vieţi” provoacă multă emoţie şi te implică mult în soarta personajelor. Este un roman atent la detalii, care intră adânc în mintea celor despre care citeşti. Cu toate acestea, imposibil să nu rămâi, la final, cu câteva întrebări legate de soluţiile poveştii. Una dintre ele ar fi de ce acceptă Cora, totuşi, atât de mult timp, să fie abuzată de soţ? Iar aceasta este una dintre temele mari care se desprind din roman, dincolo de cea inevitabilă legată de felul în care evoluează viaţa în funcţie de numele ales.
Până la urmă, abuzată fiind, de ce a stat Cora cu Gordon cei nouă ani dintre primul copil şi al doilea? Nu am un răspuns potrivit, deşi ştiu că şi astăzi există atât de multe familii în care lucrurile se petrec cam la fel.
Fiind un roman de debut, am fost uimit de frumuseţea asociaţiilor şi a analizelor psihologice pe care le-a reuşit Florence Knapp. De altfel, cartea este deja un succes internaţional, deşi a apărut abia în primăvara acestui an. E un soi de experiment, însă unul reuşit. Proza se poate trage şi din quilting. Pui un fragment de poveste peste altul, ai grijă la potrivirea culorilor şi la cusătură, şi ai la final un tablou cu profunzime. Aici, scriitoarea Florence Knapp dovedeşte măiestrie şi abilitatea de a face trecerea de la o artă la alta.
La final, pentru că i-a păsat foarte mult de personajele sale, nu s-a putut abţine să nu facă o menţiune moralizatoare la adresa lui Gordon, tatăl agresor, pe unul dintre firele poveştii:
„Oamenii pe care ar fi trebuit să-i iubească, dar n-a făcut decât să-i rănească. Şi plânge în clipa aceea – un sunet gutural. Fiindcă e atât de limpede. O singură viaţă a avut. Şi ar fi putut s-o petreacă altfel.”
Însă romanul în sine nu este unul moralizator, ci mai degrabă provocator, generator de întrebări. În acelaşi timp, te pune pe gânduri. Pare că în viaţă un mic detaliu poate schimba covârşitor mersul lucrurilor, însă până la urmă ceva rămâne neschimbat indiferent de opţiunile tale. E ca atunci când coşi două bucăţi de pânză, iar acul lasă nişte găuri în fiecare. Dacă desprinzi materialele şi încerci să le pui la loc, poate în altă suprapunere, găurile vor fi tot acolo, unele neacoperite, altele pline acum de celălalt fir, de culoare diferită.
Florence Knapp, „Trei vieţi”, Editura Litera, anul publicării: 2025, nr. pagini: 352, traducere: Adriana Bădescu
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu