„Nu mi-am propus de la început să public un volum, am început să scriu o povestire, am văzut că merge, am terminat-o, mi-a plăcut, după aceea alta și așa mai departe, doar mai târziu m-am gândit că ar putea fi strânse la un loc și publicate și până la urmă a ieșit ce a ieșit.” Cătălin Ceauşoglu, despre „Şapte poveşti care nu se termină bine pentru toată lumea” (Editura Nemira).
Există percepția, chiar stereotipul că oamenii din domeniul științelor exacte (matematică, IT etc.) „nu prea le au cu vorbele” – ca să folosesc o expresie colocvială – preluând o idee din psihologia aplicată care spune că utilizarea repetată și predilectă a unor funcții cognitive duce, firesc, la dezvoltarea acestora (în cazul nostru raționamentele de tip logic) în detrimentul celorlalte (gândirea exploratorie, verbalizarea). Desigur, această percepție este contrazisă de ilustre exemple literare, din rândul cărora aș aminti, rapid, doar cazurile lui Omar Khayyam, Dan Barbilian (matematicieni) și Paolo Giordano (fizician). Cum se împacă munca din domeniul IT-ului – pe care eu mi-o imaginez precisă, ordonată, chiar algoritmică etc. – cu fantezia scrisului? A pornit scrisul din nevoia unei complementarități?
Mie-mi place exemplul lui Primo Levi, care a fost chimist, doar de dragul conversației despre oamenii din domeniul științelor exacte care ajung să scrie, că altfel nu am de gând să fac vreo comparație sau asociere. Este unul bun pentru că are virtutea exagerării, foarte utilă exemplelor, în sensul că Levi, care în tinerețe nu s-a gândit niciodată la o carieră literară, ajunge scriitor după șocul trecerii prin Auschwitz, și pentru că arde de dorința de a povesti ce s-a întâmplat acolo. Apoi, scriitorul Primo Levi coexistă fără probleme cu chimistul Primo Levi.
Ce vreau să spun e că, în cazul celor care fac o voltă târzie dinspre alte domenii către scris, există întotdeauna un declanșator și o dorință de a comunica – de la ceva înalt și necesar, ca în cazul lui Levi, până la frivolul și narcisicul „Priviți-mă și admirați-mă!” (a nu se înțelege că e cazul meu).
După aceea, orice muncă, nu doar una din domeniul științelor exacte, e greu de făcut în paralel cu scrisul pentru că pur și simplu este un al doilea job, câteodată mai solicitant și mai cronofag decât cel de bază. Iar azi, mai mult ca oricând, timpul tău este resursa cea mai râvnită și supusă unui asalt constant. Să renunți la prima în favoarea celei de-a doua nu prea se mai întâmplă, iar ca să le duci pe ambele îți trebuie disciplină. Ceea ce eu nu am, dar am în schimb noroc cu un program foarte flexibil.
Acum, trecând la cazul meu particular, cred că am ajuns să scriu pentru că am multe de spus, dar vorbesc prea puțin – cu voce tare adică. Și atunci dorința de a comunica, pe care o avem toți, s-a canalizat aici. În plus, de la început am mers pe un drum care nu mi se potrivea (nu vreau să folosesc cuvântul „greșit”), acesta al „realului”, cu matematică, fizică etc., dar așa erau vremurile, asta aștepta lumea de la mine, și eu m-am conformat, dar nu mi-am găsit niciodată locul acolo. Deci n-aș zice că a fost o complementaritate, mai degrabă o corecție de curs. Pe de altă parte, fără să știu mare lucru despre neuroștiințe, văd și eu anumite tipare în scrisul meu, care probabil au ajuns acolo prin acea utilizare repetată și predilectă a unor funcții cognitive (despre care vorbiți). Cred că, pe parcursul lucrului la carte, cele mai multe dureri de cap i le-am provocat lui Eli (Eli Bădică, redactoarea cărții și coordonatoarea colecției n’autor a editurii Nemira) cu obsesia mea legată de trecerea timpului și cu vocabularul aferent. Mai am și altele, dar mă bucur că acum știu de ele și le tratez.
Există, iarăși, percepția că oamenii simt nevoia să scrie (și) din cauză că au de exorcizat un rău interior, sau de vindecat o traumă. Alți autori menționează și starea de bine ca motor al inspirației. Cum a fost în cazul dumneavoastră: ați scris din prea mult bine sau din prea mult rău lăuntric?
Eu cred într-o anumită capacitate terapeutică a scrisului, chiar așa m-am și apucat de scris, dar de aici până la a produce literatură e cale lungă. Una e să pui pe o foaie de hârtie tot ce-ți trece prin cap în acel moment (ceea ce pot confirma că este terapeutic), și cu totul alta să duci până la capăt o poveste scurtă, o nuvelă sau un roman. Ca să reușești asta, trebuie să te simți bine, pentru că, repet, este o muncă la fel ca oricare alta, chiar o muncă grea, pe care altfel n-o poți face la un standard decent. Acum, condițiile în care se simte bine fiecare diferă de la o persoană la alta și n-au neapărat legătură cu binele sau răul absolut. Dau din nou un exemplu: dacă am crescut într-un mediu toxic, atunci mă voi simți bine într-un asemenea mediu, voi fi nefericit, dar „acasă” și, ca atare, mai productiv. Eu zic că pentru a fi productiv trebuie să fii cumva aliniat cu proprii demoni. Și asta în timp ce te miști, pentru că nimeni nu stă pe loc.
De la ce a pornit fiecare povestire? Ați simțit că există o idee pe care ați putea să o transpuneți narativ sau că există în dvs. o nevoie care se poate împlini doar prin scris?
Nu știu dacă e o regulă, dar am observat că scânteia se produce când un context particular dintr-o imagine, un cântec, o frază etc. se împerechează undeva în capul meu cu o idee mai generală care era deja acolo, așteptând cea mai potrivită formă pentru a ieși la suprafață. De exemplu, pentru Vava și Francek s-au combinat o preocupare pentru sindromul impostorului cu o frază din Scrisori către Dubenka a lui Hrabal, unde autorul se gândea la o cârciumă în care bețivii îi dau frânturi din frazele lor, puse deoparte special pentru el, ca să-i facă bine sau, cine știe, dimpotrivă.
Apoi apar și cresc personajele, care preiau controlul și pot duce povestea în orice altă direcție decât ai intenționat. Iar tu trebuie să faci tot posibilul să le manipulezi ca să ajungi totuși acolo unde ți-ai propus. Asta mi se pare cea mai frumoasă parte. Am încercat o metaforă pentru acest proces cu personajul Ammael, în rol de demon/autor în Zece, nu știu cât de bine mi-a ieșit.
Nu cred că simt altă nevoie fundamentală în afara nevoii de a comunica. Sunt extrem de mulțumit când primesc feedback din partea cuiva interesat să discute textele mele, chiar și în contradictoriu. Deci sper să fie exclusiv nevoia de a comunica, nu doar o vanitate sau dorință de validare.
O întrebare în logica celei anterioare: au existat (și) niște prototipuri reale pentru personajele dvs. sau ele sunt în întregime produsul imaginației? Dacă ar fi să rescrieți vreuna dintre povestiri, ați schimba ceva?
În fiecare personaj pe care l-am creat până acum se regăsește cu siguranță un procentaj între, nu știu, douăzeci și șaizeci la sută, să zicem, dintr-o persoană reală. Poate mai puțin, dar sigur nu mai mult. Cred că atunci când te apropii mai tare de zona realului lucrurile devin și mai serioase, capătă și mai multă greutate, iar eu sunt încă la început și îmi place să mă joc cu scrisul. Cred că se și vede în varietatea de tehnici pe care le-am folosit.
Acum sunt într-un moment în care n-aș mai schimba nimic. Spun asta nu pentru că aș considera volumul perfect, ci pentru că pur și simplu în mintea mea subiectul este încheiat. Sunt împăcat cu ce a ieșit, ba chiar mulțumit, ceea ce pentru mine e ceva foarte rar, și am mers mai departe, lucrez deja la altceva. Nu cred că aș mai reuși în viitorul apropiat să reintru într-o stare care să-mi permită să-l îmbunătățesc. Dar recunosc că mă gândesc la o continuare, dacă se poate spune așa, am un „dosar” în care strâng ca hârciogul idei.
Povestirile dvs. frapează, printre altele, și prin detalii geografice ce par foarte veridice. Ați pleca din România pentru a trăi într-o altă țară? Și, dacă da, unde și de ce?
În cazul locurilor reale, sper că și sunt veridice, nu doar par.Aș pleca, da. Sentimental, mi-ar plăcea să trăiesc în Italia pentru frumusețe și gust, în Grecia pentru căldură, în Spania pentru senzația de libertate și așa mai departe. Rațional, mai ales că nu mai am douăzeci de ani, aș opta pentru un stat bine organizat, cu servicii sociale de calitate, ca Austria, care e și aproape. Oricum, n-aș pleca din Europa. Poate de-asta sunt încă aici, că nu sunt în stare să mă hotărăsc.
A doua povestire – al cărei început, cel puțin, are un pronunțat aer kafkian – surprinde prin reverberațiile perioadei de dinainte de 1989. Cum asimilați, în istoria dvs. personală, acea perioadă? Aveți nostalgii legate de anumite aspecte ale ei, ați reconfigura(t), grație distanței perspectivei, anumite impresii pe care le-ați avut în/despre vremurile acelea?
În primul rând, ca să fie clar, sunt născut în ’73. Asta înseamnă că mi-am petrecut copilăria și o bună parte a adolescenței în comunism, dar nu am trăit în el ca adult, și deci n-am ajuns să fiu pus în situația de a face diverse compromisuri, mai mici sau mai mari, ba nici chiar de a simți foarte acut lipsurile specifice perioadei anilor ’80. Singurele nostalgii pe care le am sunt legate de perioada copilăriei, la Govora, sau a liceului, la Râmnicu Vâlcea, dar sentimentele astea ar fi existat și dacă aș fi trăit în Germania sau Franța. Am stat și eu la celebrele cozi, îmi amintesc cartelele de carton cu care luam o pungă cu lapte sau o pâine, dar evident că, fiind copil, nu le percepeam ca pe ceva dramatic. Pur și simplu erau acolo. Pe de altă parte, percepția mea actuală despre anii ’80 e că, deși cei mai mizerabili din punct de vedere economic, au fost anii mișto-ului generalizat, care se manifesta inclusiv la nivelul aparatului represiv. Toată lumea se făcea că. Un soi de Truman Show la scara unei țări cu milioane de oameni și fără nicio noimă. De asta și cred că s-a prăbușit așa, ca un castel de cărți de joc, în câteva zile. Încerc să-i înțeleg pe nostalgici, dar mi-e greu, îmi par adulți funcționali care au renunțat selectiv la rațiune în legătură cu o anumită zonă a realității.
Ați avut pe parcursul scrierii volumului momente de blocaj/ dorința de a abandona? Dacă da, cum depășiți aceste momente?
Am avut momente când a mers mai greu, dar n-aș zice blocaj, nici nu cred în această noțiune. Ce fac eu într-o astfel de situație este să mă opresc, să fac o pauză, apoi să scriu altceva, orice, dar neapărat să scriu ceva, ideea e să nu las să treacă mai multe zile la rând fără să scriu măcar o pagină-două. Funcționează pentru mine, bănuiesc că fiecare are altă metodă.
Dorința de a abandona? Păi, eu nu mi-am propus de la început să public un volum, întâi am început să scriu o povestire, am văzut că merge, am terminat-o, mi-a plăcut, după aceea alta și așa mai departe, doar mai târziu m-am gândit că ar putea fi strânse la un loc și publicate și până la urmă a ieșit ce a ieșit. Deci, nu prea aveam ce să abandonez.
Pe lângă cartea de fotografie și scenariul unui lungmetraj aveți și un nou proiect literar? Dacă da, ce va aborda, va fi scris în aceeași manieră sau va reprezenta o schimbare de direcție? V-ați vedea scriind poezie?
Da, lucrez la un roman, și, da, va fi o schimbare de direcție, chiar una semnificativă. Va avea în centru povestea dispariției unei adolescente în anii ’80, și de data asta rămân foarte aproape de casă. Nu este după un fapt real, dar are la bază o întâmplare adevărată de care-mi amintesc din copilărie. Deși s-ar putea să fi fost doar o născocire dintre cele cu care se speriau copiii, pentru că n-am reușit să mai găsesc pe nimeni care s-o confirme.
Nu m-aș vedea scriind poezie, dar nici n-aș exclude complet. În romanul pe care-l pregătesc, de exemplu, există niște „bucăți” în versuri, dar cu rimă albă. Și îmi amintesc că m-am distrat de minune cu poezioara despre don Gato din povestirea Șaizeci și patru la sută.
Și, pentru că interviul va apărea pe un site care ne îndeamnă să citim, care sunt 3 dintre cărțile recomandate de cititorul Cătălin Ceaușoglu?
Dacă n-ați făcut-o până acum, citiți Versetele satanice ale lui Rushdie, că tot au fost readuse recent în prim-plan în cel mai oribil mod cu putință. Citiți Detectivii sălbatici a lui Bolaño, pentru mine o carte cult pe care nu mă opresc din a o recomanda. Pe urmă, dacă o să reușiți să nu vă repeziți direct la cele trei volume din 2666, ca să continuați cu același Bolaño, ceea ce nu cred, citiți A fost odată la Hollywood, de Tarantino. Chiar dacă ați văzut filmul, n-o să regretați.
Cum v-a venit ideea (foarte frumoasă și gustoasă de altminteri😊), a promovării cărții? Credeți în „adjuvantele” (de tipul celui folosit de dvs.) marketing-ului cultural sau că, dimpotrivă, produsul literar ar trebui să își fie suficient pentru a se vinde?
Vă referiți la biscuiții polvorones, preferații unuia dintre personajele mele. N-a fost ideea mea, ci a unei persoane profesioniste în PR, așa cum e și normal. Mi s-a părut și mie foarte potrivită asocierea cărții cu gustul, care stârnește curiozitatea, mai ales că și eu gătesc, și cred că asta se vede și în poveștile mele.
Cred că produsul literar, și în special cel autohton, are nevoie de toate adjuvantele, suplimentele, vitaminele și mineralele posibile. Cartea e într-o competiție inegală cu social media, cu canalele de streaming, cu jocurile video etc., și mi se pare un miracol că încă mai rezistă.
Cătălin Ceaușoglu, „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea”, Editura Nemira, anul publicării: 2022, nr. pagini: 336
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu