Colecția de povestiri a Alexandrei Niculescu, Kyparissia (Litera, 2020), este neobișnuită în peisajul prozei scurte literare românești din mai multe motive. În primul rând, pentru stilul deosebit al narațiunii, aparent haotic dar și măsurat, ca un vârtej hidric sau eolian înglobând stări, obiecte simbolice, observații inteligente, toate învârtindu-se echilibrat spre același punct central – ochiul turbionului.
În al doilea rând, există o atmosferă lejeră în subiectele alese, deși încărcată de semnificații implicite. Nicăieri în proza scurtă românească nu am mai întâlnit această delicatețe a abordării unor teme ca cea a iubirii neîmpărtășite, a xenofobiei sau chiar a rasismului, a incomunicabilității sau a alienării.
Personajele principale (preponderent feminine) ale povestirilor din Kyparissia par a călători în ele însele, în timpul și spațiul creat de propriile amintiri, denaturate de fiziologia intrinsecă a gândirii, niciodată liniară sau exactă. Totodată, ele călătoresc și prin lume, în orașe grecești, spaniole, turcești, dar și în locuri cu însemnătate din București, pe o hartă subiectivă, creată din amintiri, din senzații, imagini și mirosuri, din întâlniri bizare, relații întrerupte sau prietenii.
Realist, nu toate detaliile sunt reținute de către personajele-naratori implicați. Deseori, acestea ori se corectează în timpul confesiunii („Eram trei copii, ba nu, patru, pentru că era și sora lui mai mică…” p. 165), ori admit pur și simplu lipsa de precizie a amintirii evocate („Habar n-am ce-și comandase el, nu rețin chestii de astea nici să mă bați… nu mi-aș fi amintit – sunt totuși ani buni de atunci – dacă n-ar fi fost ăsta aparentul motiv al ciondănirii” p. 33).
Personajele niculesciene nu uită însă niciodată o senzație, fie ea plăcută sau nu, o impresie puternică. Sunt în stare să evoce o amintire împreună cu efectul resimțit la momentul întâmplării evocate, ori, atunci când își proiectează atenția exogen, să interpreteze realitatea înconjurătoare prin filtrul empatiei față de ceilalți. În Piele întoarsă, protagonista, care are o legătură stranie cu proprii pantofi, remarcă la o întâlnire: „Și da, filmul ăla de care zici e bun, spuneam și eu și încercam să mă gândesc mai mult la el decât la cizmele mele” (p. 78). În Pantaleón și vizitatorul, abordarea unui scriitor străin la un eveniment în București este sintetizată astfel: „…m-am simțit într-un fel obligată, pentru că eram din România și eram româncă, și m-am dus spre el, deși nu mă fascina cartea lui, dar făcuse omul un efort, să scrii atâta nu e așa ușor…” (p. 206). În povestirea Dar iubim copiii, empatia protagonistei față de un partener dificil capătă importanță încă din primele rânduri: „Ne uitam unul spre celălalt, și eu mă întrebam cum mă vede el, dacă rochia îmi vine bine, dacă stau dreaptă, dacă o să descopere că m-am ars pe umeri…” (p. 187).
Acest mod de a nara al Alexandrei Niculescu este avantajos din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, ajută la construirea unor personaje credibile – nu atât prin evenimentele la care iau parte, cât prin gândirea lor. În al doilea rând, identificarea cititorului cu personajele are loc pe baza acelui amalgam de stări, senzații și gânduri cu care este imposibil să nu te identifici, oricât de puțin predispus la reflecție ai fi.
Structura povestirilor urmează tocmai această traiectorie a gândurilor și a senzațiilor, amintind de fluxul conștiinței și de experimentele literare moderniste de la începutul secolului trecut. Pe lângă asta, Alexandra Niculescu are și o bună cunoștință a măsurii, a umorului, a finalurilor deschise și neașteptate. O știință a introducerii deducției ca element explicativ al unei aparente neclarități textuale, pe care doar cititorul o poate dezlega prin atenta interpretare a unor fraze-cheie. Ilustrative în acest sens sunt povestirile Fuck off, Noi plecăm în Venezuela, Perseidele, Fotograful sau ultima povestire, cea care dă numele întregii colecții – deși aceasta este atmosfera „naturală” care se respiră în întregul volum și, în general, în prozele autoarei.
Pe scurt, tocmai ceea ce trece neobservat de cele mai multe ori în cotidianul nostru mărunt reprezintă nucleul narativ și punctul forte al povestirilor ce alcătuiesc volumul Kyparissia, în care personajele sunt surprinse într-o călătorie continuă, în spațiul și în timpul la alcătuirea cărora participă activ prin procesul de amintire.
Cititorului nu-i va fi greu să se identifice cu aceste personaje care observă și verbalizează ceea ce, deseori, „nu se spune”, deși mai mereu se gândește. De asemenea, va putea aprecia originalitatea stilului, unicitatea atmosferei create și inteligența tratării unor subiecte deranjante, însă fundamentale coabitării sociale. Nu întâmplător, ultima povestire reia firul celei dintâi ilustrând insuportabilitatea conviețuirii alături de membrii societății și comuniunea cu natura, cu mediile retrase, slab populate de specia umană.
Alexandra Niculescu, „Kyparissia”, Editura Litera, anul publicării: 2020, nr. pagini: 240
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu