citeste-ma.ro şi Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului de Giuseppe Plazzi, în traducerea lui George Arion Jr., apărut recent în colecția Știință PSI.
„Profesorul Giuseppe Plazzi este un neurolog care și-a dedicat viața profesională studiului somnului, în laboratorul pe care îl conduce la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Cu peste cinci sute de lucrări publicate în jurnale științifice de prim rang, el a avut o contribuție decisivă la înțelegerea unei serii de afecțiuni medicale.
Guvernat în vremuri mitologice de Hypnos, somnul – această abolire fiziologică a stării de conștiență, cu roluri multiple, dar neînțelese științific pe deplin – are o patologie specifică diversă, necunoscută de marele public și uneori nerecunoscută chiar de medici. Somnul pare să fie, de fapt, o junglă în care ne pândesc multe pericole. O bună parte dintre acestea sunt revelate de Plazzi într-o serie spectaculoasă de cazuri, instrumentată științific și literar fermecător. Vom afla aici despre vârfurile și undele electrice ale creierului nostru adormit, dar și despre Diego, care alerga, țopăia și urla prin casă în timpul somnului, sau despre povestea tragică a domnului S., care și-a ucis soția în timp ce dormea, cu un Beretta de calibrul 7,65. «Când adormim, conștiința și morala se suspendă», spune Plazzi.
Între aceste coperte găsim povestiri ale unor cazuri clinice impresionante, în mostre de medicină narativă care amintesc de stilul impus categoric de celebrul Oliver Sacks, la rându-i neurolog și scriitor seducător. Le putem citi ca pe un volum de proză scurtă, dar și ca pe o carte de popularizare a medicinii somnului. Este o carte echilibrată, adevărată, are stil, tristețe și rezonanță.“ — prof. dr. BOGDAN OVIDIU POPESCU, medic primar neurolog
În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.
GIUSEPPE PLAZZI, neurolog italian de renume, specialist în medicina somnului, cu o carieră axată pe narcolepsie, parasomnii și alte hipersomnii rare, a absolvit medicina la Universitatea din Bologna și s‑a specializat în neurologie în 1991. Conduce Laboratorul pentru Tulburările de Somn la Universitatea din Bologna și este profesor la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Este autorul a peste 300 de articole științifice. A fost președinte al Asociației Italiene de Medicină a Somnului și al Rețelei Europene de Narcolepsie. Pe lângă cariera medicală, are un trecut sportiv notabil ca navigator de performanță.
FRAGMENT
INTRODUCERE
Dincolo de poarta albă a viselor
Închipuiți‑vă că acest rând este pragul unei porți.
Înainte de el, unde încă se mai întinde o mică porțiune de alb imaculat, se află viața noastră, așa cum o trăim în fiecare zi în timp ce suntem treji. Aici se află zilele noastre, obligațiile noastre, întâlnirile de serviciu, mesajele care vor să ne atragă mereu atenția, prânzurile, cinele, întâlnirile romantice, certurile în dragoste. Oricât ni s‑ar părea că această viață din perioada stării de veghe ne ocupă tot timpul pe care, de la naștere până la moarte, îl avem la dispoziție, în realitate este vorba numai despre o parte din el. O parte considerabilă, desigur, poate cea mai importantă – şi totuși incompletă.
Dincolo de prag ne așteaptă încă o treime din viața noastră. Acolo se află somnul, suspendarea conștiinței. Și se mai află visul. Privit din exterior, acest loc învăluitor și primitor seamănă cu o pădure, un codru des, cu copaci înalți și ramuri joase, din care deja se aud foșnind animale și insecte nevăzute, cu nume încă necunoscute. Frunzele acestei flore întunecoase trec treptat de la culori sclipitoare la nuanțe închise, iar totul este confuz, culoarea fiecărui lucru se disipează în cele aflate lângă el.
Aceasta este pădurea somnului. Aici, totul e cu susul în jos, la fel ca în Țara Minunilor, iar pentru a ieși din ea nu este suficient să ne încredem în inteligența noastră. Mult mai fascinantă și misterioasă – uneori înspăimântătoare – este tocmai călătoria care ne așteaptă.
„Mai multe‑s pe pământ și‑n cer, Horațio, decât închipuie filozofia“, îi spune Hamlet prietenului Horațio după ce vede pe zidurile castelului fantoma tatălui său mort. Are dreptate prințul Danemarcei, iar noi am putea chiar adăuga: mai multe‑s în mintea omului decât am putea descoperi brăzdând toate mările, traversând toate râurile, străbătând toate ținutu‑ rile, popoarele și continentele sau cățărându‑ne pe cele mai inaccesibile vârfuri care se înalță în această lume. Nici dacă am naviga în cea mai neagră și nestatornică furtună ori dacă am explora întregul univers, sărind de pe o planetă pe alta, dintr‑o galaxie în următoarea, intrând și ieșind dintr‑o gaură neagră sau încălecând un meteorit strălucitor, nu am reuși să vedem atâtea lucruri câte ar putea creierul nostru să pună în scenă într‑o singură noapte.
La urma urmei, această dorință de aventură este cea care m‑a împins să mă dedic studierii somnului.
Cu mulți ani în urmă, când încă eram student, în timp ce luam parte la un curs de anatomie al profesorului Giorgio Toni la Universitatea din Bologna, am hotărât că, odată ce‑mi voi lua diploma în medicină și chirurgie, voi deveni neurolog. Țin minte ziua aceea ca și cum ar fi fost ieri. Nu era greu să găsești loc în primele rânduri din aula magna, unde scârțâia totul, de la Institutul de Anatomie: acelea erau rândurile din care, invariabil, Toni alegea studenți care să răspundă întrebărilor lui imposibile, și cu toții încercau să le evite. În dimineața aceea întârziasem, și nu aveam de ales, sala era aglomerată; așa că am acceptat provocarea de a mă așeza în primul rând. Profesorul era, ca de obicei, în față, la catedră, la mai puțin de un metru de primul rând de bănci de lemn.
Părea să se întâmple ceva: în spatele lui, un tehnician de la sala de disecții, unde erau efectuate autopsiile, așeză pe masă un recipient și un cuțit mare, cu vârf rotund. Profesorul se întoarse cu spatele la noi, se înarmă cu mănușile de cauciuc, deschise cutia de metal și se întoarse din nou spre sala arhiplină și tăcută. Era un bărbat cu alură robustă, pe care anii îl încovoiaseră. Ne‑a privit cu ochii sclipitori de sub sprâncenele cenușii, pupilele îi ardeau cu o lucire febrilă și molipsitoare. În mâna dreaptă ținea cuțitul, în cea stângă, deschisă, avea un obiect gri cu maro.
Era un creier. Era creierul unui om.
Profesorul a explicat în cuvinte fermecătoare de ce ar trebui să considerăm prețios momentul acela. Ținea în mână creierul unui om care hotărâse să‑și doneze corpul științei. Și se afla acolo, în mâinile lui, ca să ne transmită sentimentul de respect pentru viață și pentru moarte, precum și pasiunea pentru cunoaștere. Era un creier adevărat – trebuia să ne reamintim acest lucru ori de câte ori lama cuțitului îl secționa pentru a‑i dezvălui conținutul minunat. De fiecare dată când se înfigea în substanța cenușie asemenea unui pumnal în unt trebuia să ne fie clar ce aveam înaintea ochilor.
Așa a și fost. Imaginea aceea avea să rămână vie în mintea mea pentru totdeauna.
La ceva timp, cursurile de neurologie ale lui Carlo Alberto Tassinari, și astăzi considerat unul dintre cei mai importanți cercetători ai epilepsiei, au ridicat și mai mult ștacheta speranțelor mele și mi‑au stârnit din nou entuziasmul. Frecventând laboratoarele de neurofiziologie, am înțeles că, în spațiile ample ale clinicii de neurologie, ultima frontieră, ultimul continent neexplorat, era laboratorul de polisomnografie, laboratorul somnului. Laboratorul, asemenea oricărui loc care tăinuiește experimente și protejează secrete, era prevăzut cu un mecanism de apărare de nepenetrat și de fiecare dată când mă cufundam cu pas temător și curios în subsolurile aripii de nord a clinicii, la capătul căreia fuseseră construite încăperile izolate fonic, eram invariabil oprit de un medic sau un tehnician.
„Înregistrările sunt în desfășurare, nu puteți intra“, mă admonestau cu blândețe santinelele improvizate la intrare.
Încăperile acelea au rămas multă vreme un tărâm făgăduit, o dorință irepresibilă, o obsesie cultivată cu răbdare și disciplină.
Când am obținut în sfârșit o diplomă după ce am studiat vreme îndelungată fenomenul, accesul în laborator a fost darul așteptat cu cea mai multă nerăbdare. Simțeam că am suficientă dorință și energie pentru a pătrunde în lumea aceea misterioasă, unde, ca să observi somnul altora, nu dormeai niciodată. Eram atras de magnetismul acelui paradox minunat. Și, spre marele meu noroc, anii petrecuți în acel laborator al somnului, gândit și construit de Elio Lugaresi, unul dintre primii și cei mai importanți medici care s‑au ocupat de medicina somnului, au reprezentat perioada de maximă dezvoltare pentru această nouă ramură a cunoașterii. Aveam posibilitatea să ne ocupăm de tulburări și boli care timp de secole rămăseseră neexplorate științific, protejate de presupunerea eronată că somnul ar fi o stare pasivă, și învăluite într‑o mantie de credințe vechi de când lumea.
Timp de mai bine de 1.500 de ani, somnul a trezit mai mult interes printre artiști, poeți, filozofi, clarvăzători și ocultiști decât printre medici și oameni de știință. Interpretarea lui Aristotel și apoi cea a lui Plinius și a lui Galenus, toți trei de acord că somnul ar fi rezultatul izolării centrului sensorial (creierul) de corp a fost îmbrățișată și de medicină până în anul 1800 și după aceea. Ivan Pavlov, distins cu Premiul Nobel pentru Medicină în 1904, considera chiar că somnul ar fi un simplu reflex. Descoperirile din fiziologie și medicină din se‑ colul trecut și incredibilul progres tehnologic din ultimii o sută de ani au stârnit, în schimb, interesul fiziologilor, biologilor, psihologilor și medicilor față de semnificația fiziologică a somnului, față de mecanismele și circuitele care se pun în mișcare în fiecare noapte și față de tulburările sale, făcând ca astăzi să fie considerat unul dintre subiectele cele mai interesante din neuroștiințe. Metodologia transformă cu repeziciune orice tehnică de monitorizare în medicină, și nu va trece mult până când va fi, fără îndoială, anacronic să rugăm un pacient somnambul să petreacă o noapte în laborator pentru a avea o confirmare a diagnosticului. În anii ’80 și ’90, cele mai importante descoperiri despre mecanismele regulatoare ale somnului împliniseră doar câteva decenii, și mai era încă mult de învățat din studierea pacienților pe timpul nopții. Orice observație nouă era o descoperire. În laboratoarele de video‑polisomnografie erau observate și descrise pentru prima datătoate acele fenomene anormale ale somnului care astăzi apar în clasificarea internațională a tulburărilor de somn, ajunsă în 2014 la a treia sa versiune.
Voi încerca să parcurg rapid acele câteva decenii febrile de invenții și descoperiri, înainte de a bate la ușa mare a laboratorului în interiorul căruia vom întâlni mulți pacienți neobișnuiți.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Hamdhulla Shakeeb / Unsplash
scrie un comentariu