Există romane care nu își propun să revoluționeze radical literatura, să impresioneze printr-un stil exploziv, să demonstreze apăsat o teză, o filosofie, o viziune. Aceste romane constituie pilaștrii solizi ai literaturii, pe care se construiește apoi totul, inclusiv avangarda sau experimentul. Astfel de romane sunt de obicei scrise așezat, cu multă atenție, obsesivă chiar, la fiecare detaliu: stilistic, tematic, descriptiv. Romanele în care tehnica e complet stăpânită, în care autorul îți transmite încredere: materia se află sub controlul său în orice moment. Te poți relaxa. Ești pe mâini bune.
Asemenea romane au scris, de pildă, marii clasici ruși, marii clasici germani, dar și, bineînțeles, cei britanici – cum să-i excludem tocmai pe ei, fondatorii genului? Pe scurt, marii clasici, de la Defoe încoace.
Toate păcatele noastre (2021), roman ce poartă semnătura lui Mihail Victus, publicat la Editura Litera în colecția Biblioteca de Proză Contemporană este o asemenea operă: una care, indiferent de curentele literare, de mișcările și revoluțiile artistice viitoare ale branșei, are toate atributele pentru a rezista timpului, pentru a deveni un clasic. În primul rând, pentru că reprezintă umanitatea, condiția umană, real și precis, pe lângă a descrie societatea actuală fără jumătăți de măsură, fără exuberanțe. În al doilea, pentru că realizează gradual acel suspans, acel echilibru aparent simplu de obținut (de fapt, sculptat din greu, de mână, cu o daltă și un ciocan) specific autorului, apreciat în orice epocă, trecută sau viitoare – a se verifica aceeași premisă și în primul roman al autorului, Fracturi (2019).
Povestea se întinde pe două planuri narative, paralele și, în același timp, paradoxal, perpendiculare: vremea inocenței, și vremea păcatelor – copilăria și maturitatea, planuri generându-se unul din celălalt, într-o interdependență concentrică. Protagonista e Irina, o femeie cu o stare interioară labilă, rezultat al traumelor nedepășite din trecut, o femeie ce ispășește o vină (dacă ne vine în minte Ian McEwan, e de bine), ca noi toți, de altfel, supraîncărcându-se emoțional ca un burete deja ajuns la saturație. Tocmai din această cauză, în ciuda sfaturilor repetate ale celei cu care conviețuiește de a-și schimba locul de muncă, Irina continuă să îngrijească un bătrân cu nevoi speciale, un fost compozitor pe nume Gabriel, traumatizat la rândul său.
Însă atunci când adevăratul subiect, pierdut și substituit între timp, al afecțiunii sale, fratele ei, Horia, intră într-o situație dificilă, atunci când acesta îi cere, nesigur, ajutorul, Irina se precipită în încercarea de a-l salva – concomitent încercând, de fapt, să se salveze pe sine, să se absolve de o vină pe care o poartă cu sine din copilărie: aceea de a fi provocat o distanțare, o izgonire, dacă e să folosim termenul biblic, potrivit, cred eu, în contextul trasat de autor. Anume distanțarea celor doi frați de părinți, urmată, se înțelege, de independență, survenită pe fondul unei Cunoașteri – putem face un alt paralelism biblic referindu-ne la cunoașterea sexualității în urma păcatului originar.
În altă ordine de idei, avem de-a face cu o situație tipic românească: o familie religioasă, patriarhală, în care soția, mama, este golită de personalitate, inițiativa maniacală revenindu-i tatălui, iar trauma provocată, ascunsă sub preș, bineînțeles, fiilor.
Să reținem această ascundere sub preș, mușamalizarea împletită, deseori, cu vina femeii (oare nu tot din vina Femeii am fost, vrea religia creștină, izgoniți cu toții din paradis? – o legătură spontană se înfiripă insinuant). Doar un exemplu. După un abuz întrerupt la timp în copilărie, Irina este dusă la spovedanie de către tată, unde preotul încearcă să-l scoată fără de păcat pe abuzator prin învinovățirea victimei, combinată cu re-nararea faptelor (o combinație perfectă de victim blaming și gaslighting): „Poate așa să ți se fi părut, [îi spune preotul Irinei], Necuratul […] e-n stare să te facă să vezi lucruri care nu există” (p. 119).
Dar să nu credeți că Irina, lesbiană educată în spiritul mătușii ei libertine, tanti Raluca, cea care (oroare!) purta pantaloni mulați, spre dezaprobarea părinților Irinei – ce consideră faptul „atât un păcat, cât și o crimă (sic!) împotriva feminității” (p. 125) – nu a fost influențată de această viziune patriarhală, de acest bias de care nu s-a desprins complet nici la maturitate, asta dacă se poate vorbi despre vreo maturitate în evoluția acestor doi frați cu traume. Bias-ul adânc înrădăcinat în educația sa încă o caracterizează pe Irina, care din acest punct de vedere nu a reușit să-și depășească în întregime condiția, deși a încercat pe cât posibil s-o copieze instinctual pe mătușa Raluca.
Câteva exemple lămuritoare: când ajunge în apartamentul de burlac al lui Horia, aflat într-o debandadă totală, Irina exclamă: „Ai nevoie de o femeie […] de o nevastă” (p. 177)! Căzând în aceeași capcană a victim blaming-ului, cândva folosită împotriva ei, observă femeile printr-un filtru de prejudecăți. Pe colega ei exuberantă din facultate, Dia, o încadrează astfel: „se îmbrăca mereu cu fuste prea (!) scurte, ceea ce îi adusese o faimă pe care aș fi putut s-o confirm” (p. 166). În scena următoare, picioarele goale ale Diei „provoacă” priviri, iar Irina se bucură că, pe lângă strălucirea colegei, îmbrăcămintea ei sumbră o face invizibilă ochilor masculini.
Tot astfel, Irina încearcă să caute semne „provocatoare” (părul, mersul) în eleva de care Horia este acuzat (a se observa paralelismul cu povestea Irinei) că ar fi abuzat. Când acesta din urmă are o reacție de veritabil mascul alfa în biroul directorului școlii unde predă ca profesor de istorie, spărgând un perete și rupând piciorul unei mese, Irina consideră comportamentul lui perfect justificabil: „L-ați chemat până aici să-i spuneți că-l dați afară […] Vă mirați că a reacționat în felul ăsta?” (p. 211) – îl chestionează ea pe director, ca și cum nimic nu ar fi fost mai logic pe lume.
În mod similar, așadar, reacția lui Horia față de rigiditatea patriarhal-religioasă a părinților săi (în special a tatălui) este aceea de a deveni, la rândul său, un mascul alfa. Fără a provoca structura patriarhală care stă la baza sistemului său de gândire, el devine tocmai vârful piramidei, excelează în a-l aplica transformându-se în masculul cel mai puternic din zonă, în boxeurul cel mai talentat din oraș. Cu timpul, în bărbatul incapabil să ia decizii, care se ascunde, fuge, se manifestă infantil (p. 172).
Ambii frați sunt, așadar, blocați în trecut, iar acțiunile lor prezente pot fi înțelese ca niște ecouri, contemplări ale trecutului la care au încetat să se mai raporteze direct – iată de ce menționam mai devreme cercurile concentrice și planurile paralel-perpendiculare. Tot astfel, păcatul originar generează păcate mai mici, nu neapărat în accepțiunea religioasă a cuvântului, de încălcare a unei dogme creștine, ci cu semnificația mai adâncă de sentiment al vinii, de ispășire a ei (Irina), precum și cu sensul de slăbiciune, defect sau viciu (Horia).
În definitiv cele două personaje sunt ca valurile care, deși se îndepărtează de epicentrul unei pietre aruncate în apă, depind în continuare de acel epicentru, fiind create, în esența lor definitorie, din acel impact.
Dar trăirea „în păcat” nu caracterizează doar personajele principale din romanul Toate păcatele noastre. La fel ca figurile de pe copertă privind direct spre cititor, situația descrisă vizează întreaga noastră societate, ne vizează pe noi toți. Mihail Victus pare a lansa provocarea evanghelică: Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul piatra!
De aceea, tentația de a crede că ne aflăm în afara structurilor poveștii, de a ne sustrage cumva într-o zonă imaculată a nevinovăției, ne este spulberată odată cu dubiul care se insinuează pervers în jurul lui Horia, un dubiu care persistă neexplicitat indiferent de rezultatul acțiunii de salvare a fratelui din partea Irinei.
Pentru că romanul Toate păcatele noastre, deși explorează teme religioase, le și pune în discuție. Unde Mântuitorul par excellence, Iisus Fiul, este sacrificat pentru ca umanității să i se șteargă păcatele, Irina, buretele care absoarbe vinile lumii, suferă de etică parțială. Alege, cu alte cuvinte, să ascundă o parte a adevărului, să omită un păcat, păcătuind, la rându-i, iar asta nu pentru a salva suflete, ci un echilibru social de fațadă (construit pe un fals echilibru interior).
Ecce homo, așadar, cu toate păcatele sale, pentru care nu există redempțiune. Ce ne rămâne este conviețuirea elegantă cu o parte a noastră imorală, chiar amorală, dacă vrem, o parte defectuoasă, slabă, condamnabilă. Trăim în lumea asta păcătoasă ca și cum am dansa: un dans cu un picior în ghips.
Condiția aceasta ține de umanitate în general, nu doar de societatea românească, gradul de (i)moralitate al căreia nu e nici mai pronunțat, nici mai estompat decât în alte societăți. Iată de unde, mă întorc la punctul inițial, durabilitatea cărții, rezistența ei în timp.
Pentru că întrebările pe care le pro-pune sunt cele cu care ne confruntăm periodic, de la Platon încoace – întrebări al căror răspuns îl căutăm, fără succes, de mii și mii de ani.
Mihail Victus, „Toate păcatele noastre”, Editura Litera, anul publicării: 2021, nr. pagini: 256
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu