Confesiune sau stratagemă pură? – despre „Ultimul interviu” de Eshkol Nevo

„…pentru o clipă scurtă ca un poem, mi se pare că totul va fi în regulă.”

Eshkol Nevo, autorul mai multor romane premiate și deținătorul celei mai mari școli private de scriere creativă din Israel, a găsit o modalitate nouă de a se reinventa cu cea mai recentă carte tradusă la noi, „Ultimul interviu”.

Nevo spune că totul a început cu un blocaj literar. S-a străduit și a încercat să iasă din această situație, dar după câteva săptămâni de străduințe și-a dat seama că nu poate depăși blocajul. În acest spațiu dintre disperare și încercarea de a rezolva problema a început să joace un joc cu el însuși. Regulile jocului erau simple și erau două. Prima regulă era că va lua în calcul fiecare întrebare de la cititori sau din interviuri și va răspunde așa cum nu a avut curajul să o facă, fără „corectitudine politică”, cu o sinceritate „brutală”. Regula a doua a acestui joc de întrebări și răspunsuri era că niciodată nu va publica aceste răspunsuri. Și dacă nu le va publica atunci va putea să răspundă orice vrea, fără să se gândească ce vor crede familia, prietenii sau cititorii. De fapt, acest text-joc era despre exprimarea sentimentelor proprii în stare nealterată de presiunea unei publicări. O confesiune.

După câteva luni s-a oprit și a citit ce scrisese. Avea cam 70 de pagini de întrebări și răspunsuri, răspunsuri așa cum nu le mai dăduse până atunci, de o sinceritate tăioasă. A înțeles imediat că „a dat de o belea”. Că, de fapt, scrisese o carte fără să-și dea seama. Și când a realizat acest lucru era prea târziu, căci acum trebuia să o publice. I-a plăcut să simtă acel fir al pericolului din afara zonei de confort și să își asume riscul de a spune o poveste prin întrebări și răspunsuri. Așa a început „Ultimul interviu”, acest joc care a devenit o carte despre dragoste, familie, prietenie, dor și speranță, pierdere și frica de a-ți începe viața din nou.

Personajul principal al romanului este un scriitor care, sub forma unor răspunsuri la întrebările unui site de literatură, face un bilanț al vieții sale personale și profesionale, pătrunzând din ce în ce mai adânc în lumea sa privată, până la ieșirea la suprafață a unui peisaj intim și vulnerabil.

„Ultimul interviu” este atât cea mai îndrăzneață carte din punct de vedere artistic, cât poate și cea mai personală carte a lui Nevo de până acum. O narațiune structurată ca un interviu amplu, care inițial începe cu întrebări convenționale și răspunsuri generale ale naratorului, dar evoluează rapid într-o examinare tulburătoare a sufletului protagonistului, pe măsură ce o revelație răscolitoare conduce la următoarea.

Aflăm că scriitorul din carte duce un război împotriva distimiei, o tulburare acută de dispoziție caracterizată printr-o tristețe permanentă, subterană. Altfel spus, cândva mă trezeam fericit și acum mă trezesc trist. Nu se știe exact ce a declanșat acest declin și de ce. Poate că a pornit de la boala incurabilă a lui Ari, prietenul lui cel mai bun. Sau poate de la plecarea lui Shira, fiica lui cea mare, la Sde Boker, la internat. Odată avuseseră o legătură foarte strânsă, dar acum ea îl evită după ce a citit un fragment dintr-o carte scrisă de el, fragment care era inspirat din jurnalul ei personal. „…în orice caz, în ultimul an sunt un instrumentist care e ieșit din ritmul partiturii în mijlocul spectacolului, în fața a sute de oameni.”

Această stare de tristețe și melancolie se amplifică după ce îi spune neînțelept soției sale, Dikla, că a înșelat-o în timp ce se afla în Columbia, pentru a-i provoca gelozia și a-i stârni din nou interesul față de el. S-ar putea să încerce să explice că a fost doar o minciună, dar ea nu-l poate crede, iar separarea lor se profilează tot mai mult în aer.

În încercarea de a se împăca cu Dikla, își propune să îi scrie o scrisoare de dragoste, așa cum îi mai scrisese în trecut, la începutul relației lor. Dar nu își găsește cuvintele, acele cuvinte înflăcărate și sigure care să poată să încline balanța ei interioară în favoarea lui.

„Poate pentru că e între noi prea mult trecut pentru a-i putea promite un viitor. Poate pentru că am devenit prea scriitor pentru a scrie ceva din inima mea pentru inima ei. Și poate pentru că adevărata poveste aici nu e a unui bărbat care trebuie să se împace cu o femeie pe care se teme să n-o piardă, ci a unui bărbat care încă nu înțelege că a pierdut-o deja.”

O mare parte din povestea autorului este despre abandon. Fiica lui cea mare l-a abandonat, prietenul său care este pe moarte inevitabil îl va abandona, soția lui se îndepărtează de el tot mai mult. Iar unul dintre evenimentele esențiale pe care le povestește este al unei călătorii în America de Sud, cu mulți ani în urmă, unde și el a abandonat pe cineva.

Eshkol Nevo este omul nuanțelor și al îndoielilor, al dorului și al nostalgiei, al întrebărilor mai mult decât al răspunsurilor, la fel ca unele personaje din carte. Naratorul se simte pierdut, dar poate că simțul umorului moștenit din familie este începutul salvării lui. Poate că umorul îi va calma angoasele și îl va ajuta să facă față situațiilor dificile.

Este o carte provocatoare, un exercițiu pe care vrei să îl faci și tu, pe care, în subconștient, te îndeamnă să îl faci, pe care chiar îl faci, scoțând la lumină, nu fără teamă și frică, bucăți din tine. M-am trezit că la unele întrebări (Ați făcut vreodată ceva de care vă rușinați? Dacă ați putea retrăi vreun moment din viață, ce moment ați alege? Ce vă face să vă simțiți stingherit? Când ați plâns ultima dată? Când ați avut inima frântă ultima dată? Când ați mințit ultima dată? Care e sfatul cel mai bun pe care l-ați primit vreodată și cine vi l-a dat? Se poate trăi fără dragoste?) răspundeam cu realitatea mea înainte să citesc cum a răspuns povestitorul. Și am simțit cum toate aceste bucăți de poveste sunt catalizatorul unei reacții chimice interioare.

Intimă. Vulnerabilă. Tăioasă. Înșelătoare. Îndrăzneață. Provocatoare. Ispititoare. Este o carte despre oameni și despre relații. Este o carte a dorințelor și a fricilor. Și de data aceasta, prietenia și iubirea sunt printre temele preferate de Nevo, printre lucrurile esențiale în viață.

„Și? Cui am să-mi povestesc secretele? Cui să-i povestesc că nu mai dorm acasă de două săptămâni și că vocea lui Dikla la telefon când planificăm vreo acțiune comună e mai rece decât iarna la Ierusalim? Față de cine voi fi autentic? Poți trăi oare fără prieteni?”

„O conversație intimă cu cineva apropiat mi se pare una din cele două mari plăceri pe care ni le oferă viața. Dar ca să poată avea loc o astfel de conversație ai nevoie de un partener care știe să asculte și știe să se confeseze. Care știe să fie sincer, dar nu umilitor. Și nici previzibil, nici amenințător. Și desigur e nevoie de imp. Amândouă părțile au nevoie de timp pentru a aprofunda. Și mai e nevoie de un loc. Care să permită acestor lucruri să aibă loc. Pe scurt, e vorba de o minune care nu are loc decât rar.”

Eshkol Nevo atinge și una din temele mele preferate, mirosul ființei iubite (întâlnită foarte mult în cărțile regretatului Javier Marías).

„Și dacă ar exista o tehnică pentru a putea simți mirosuri în timpul lecturii, ar fi posibil să simți împreună cu mine parfumul emanat de ceafa ei când mă lipesc de ea noaptea târziu, fără ca ea să-și dea seama.”

Întrebarea care dă târcoale pe tot parcursul cărții este cât din această confesiune este realmente povestea adevărată a lui Nevo și cât ficțiune. De-a lungul acestui mozaic de răspunsuri, unele periculos de sincere, cartea oferă aluzii provocatoare la viața lui Nevo, ceea ce ne face să ne întrebăm adesea unde este depășită granița dintre ficțiune și realitate. Mi se pare că Nevo se joacă într-un fel cu mintea noastră, imaginându-și cum noi, cititorii, ne tot întrebăm acest lucru și zâmbind de satisfacție. El a evitat să răspundă la această întrebare, spunând că nu asta este important, ci cât de personal și de real este pentru cititor, cât din această carte este o parte din biografia cititorului.

Poate că Eshkol Nevo a spus povestea așa cum s-ar fi putut întâmpla sau cum i-ar fi plăcut lui să se întâmple sau cum îi e frică că s-ar putea întâmpla. El este un povestitor și asta face și aici, spune o poveste. Reală sau nu, nu are relevanță, ci faptul că, până la urmă, cititorul se va preda ei.

Eshkol Nevo, „Ultimul interviu”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, nr. de pagini: 336, traducere din ebraică de Marlena Braeșter

Puteţi cumpăra cartea de la: