La alergat, nici când este foarte frig nu este bine să te îmbraci prea gros. Cel puțin atât am învățat din întâmplarea cu sincopa. După 1-2 K ajungi să te încălzești atât de tare încât ți se gripează motoarele și devine dificil să te descotorosești apoi pe traseu de bluze, hanorace și pantaloni. Cel mai bine este, cred, să pornești îmbrăcat lejer, cu un tricou și niște pantaloni scurți, chiar dacă zgribulești un pic la început. Pentru că vine momentul în care te încălzești ca o sobă și nu mai simți nicio adiere de frig. Dimpotrivă, frigul te ajută să faci răcirea foarte eficient, iar alergarea se face cu plăcere și bucurie. Astea sunt doar gânduri de alergător amator trecut prin câteva luni de experiență de alergat. Pentru mine cel puțin ele au valabilitatea practică necesară ca să le urmez măcar de acum încolo.
Am 56 de ani și mă simt încă pe val. Înseamnă și nu înseamnă chiar o viaţă. E acel timp în care încă nu se poate spune că eşti bătrân. De fapt, nici nu contează, pentru că mai important este cum te simți, se știe. Cum sunt, cum nu sunt, am perseverat şi iată-mă acum aici, oarecum egal cu mine însumi, nici bogat, dar nici sărac, nici cu succes să nu-l pot duce, dar nici chiar lipsit de recunoaştere pentru drăguţul de scris al meu (poezia, romanele, cărțile și toată povestea adică) sau, în fine, pentru unele isprăvi în alte domenii. Sunt mulţumit de ceea ce am primit pe drumul pe care am mers: sănătate, iubire, familie, prieteni, bucurii, călătorii, poezie. Și chiar dacă poate din cauza firii mele mai intransigente, pe care o moştenesc de la părinţi, am avut adesea de tras, de plătit un preţ, de suportat și ceva urâţenii de la oameni, înclin să cred că a meritat, totuşi, să ţin eu aşa de capul meu cu dreptatea în multe situații, apărător al unor măreţe idealuri din mintea mea, să aleg să pierd pur şi simplu pe faţă. Și încă merită. Se poate merge mai departe așa. Nu am emigrat, deși am vrut și am și încercat asta. Sau poate că nu am vrut. Și mă întreb dacă este bine sau rău. Și una, și alta, aș zice. Este bine pentru că sunt acum acasă, în România, iar acest „acasă” nu poate fi înlocuit – perseverez eroic în această convingere – de niciun alt loc. Și poate pentru că toată munca mea pare să aibă un folos, aș zice, pentru oameni din țara asta care este și a mea. Este rău pentru că în străinătate aș fi fost scutit în mare parte de situațiile umilitoare și nedreptățile mai mari și mai mici pe care le suport aici și pentru că nu aș fi fost nevoit să mă țin de două slujbe ca să duc un trai decent și să pot să și scriu. Sunt optimist. Încerc să mă bucur de viață așa cum este. Sunt chiar eu, cel de acum, prins în plasa prezentului, încărcat de speranțe și planuri.
De aceea cred că este înţelept, se poate spune așa, să nu uităm să ne bucurăm pe deplin de perioadele de viaţă în care ne merge bine, pentru că s-ar putea să nu avem parte de prea multe ori de ele. Adesea, nemulţumiţi din fire, ne uităm în viitor, după ceea ce va fi să vină mai bun, zicem noi, ignorând întâmplările şi zilele minunate pe care tocmai le trăim şi pe care le vedem printr-un ecran deformator în rău. Se pare că este în natura omului să îşi dorească altceva, să creadă că merită mai mult, să privească înspre un orizont de la care aşteaptă pur şi simplu fericirea. Omul trebuie să-şi facă planuri, e adevărat, să aibă, cum se spune, un ţel, să pună la cale realizări şi împliniri, dar fuga permanentă după avantaje poate fi o greşeală. La fel, uneori întoarcem privirea înspre trecut şi căutăm acolo reperele de stabilitate și confort. Nostalgicii pot împărtăşi oricând, ca pe o meserie deprinsă în timp, această experienţă a retragerii în ceea ce a fost. Până la un punct e plăcut să revizităm propria viaţă, dar a trăi doar în trecut e la fel de păgubos. Ar rămâne, aşadar, doar prezentul, numai că nici el nu are o faimă prea onorabilă, din cauza asocierii cu imaginea cuiva căruia nu-i pasă nici de memorie, nici de construirea unui „viitor mai bun”, ci doar de scopurile şi interesele personale, egoiste şi mărunte ale clipei. Trăirea clipei și în rest potopul. Ideal ar fi, poate, dacă am reuși să le ținem pe toate trei în conexiune și echilibru, iar metoda să o descoperim fiecare pe cont propriu.
Metoda mea a venit la timp, prin întâlnirea cu ideea „himerismului poetic”. Înainte însă de a născoci „himerismul poetic”, adică trăirea eliberatoare a unei vieți paralele prin mijlocirea poeziei, am trecut ani la rând, în copilărie, în adolescență și în prima tinerețe, prin stări de dedublare care mă făceau să tânjesc după lumi îndepărtate și necunoscute și să mă simt străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc. Astfel, am purtat cu mine în suflet o nostalgie răscolitoare a timpurilor și locurilor din acest univers pe care-l considerăm al nostru, un sentiment care, deși ar fi putut să-mi blocheze viața și să facă să nu se aleagă chiar nimic din planuri, visuri și idealuri, mi-a dat un fel de aripi de imaginație care mă poartă și acum uneori peste lume în întregul ei, cu diversitatea ei, așa cum este ea în capul meu, lumea din mintea mea, aceea care contează poate la fel de mult cât realitatea, cu toate nepotrivirile de nuanțe și infinitele posibilități de modificare în acord cu suferințele și fericirile trecătoare.
Căutam în cărți secretele, soluțiile. Și aveam întâlniri uneori bizare pe acest fir. În liceu, la începutul anilor optzeci, printre lecturile pe marginea cărora îmi luam notiţe am dat și peste cărţoiul lui Marx, „Capitalul”. Zâmbesc azi când mă gândesc că eu chiar încercam, cu mintea de atunci, să înţeleg timpurile în care trăiam. Nu pot pretinde că am şi reuşit. Din lucrarea masivă a neamţului bărbos reieşea că marfa, banii şi capitalul strivesc omul în cruda societate exploatatoare capitalistă şi că numai socialismul și comunismul, adică alea în care aveam şi eu norocul să trăiesc, reuşea să pună, vezi bine, omul, adică „cel mai preţios capital”, pe locul care i se cuvine. Nu apucasem să ies în ţări unde se spunea că oamenii erau consideraţi ultimele spiţe la căruţă, dar ceva nu se lega, totuşi. Vedeam cum mulţi oameni de aici din raiul socialist-comunist în care aveau şansa să se fi născut, departe de a fi mulţumiţi, îşi doreau să plece chiar acolo unde era cel mai rău şi unde oamenii erau crud exploataţi. Mai mult, păzitorii acelui rai în frunte cu Ceauşescu îi împiedicau să-şi facă singuri rău şi puseseră gardieni la graniţe. Poet cum eram şi pe atunci, pe mine asta m-a dus la „himerismul poetic”, însă problemele nu puteau fi rezolvate cu fantezii. Începeam să mă dumiresc: teoriile din acel cărţoi erau fie prea complicate pentru capacitatea noastră (a mea) de înţelegere, fie realitatea le-o cam luase înainte şi nu mai ţinea chiar deloc cont de ele. Ceea ce s-a şi văzut pe 22 decembrie, câţiva ani mai târziu, când totul, pentru o clipă, s-a arătat în adevărata lumină tragică. Pentru o clipă, spun, pentru că tot ce a urmat şi trăim acum nu poate fi prins nici măcar în tiparele „corecte” ale „noilor” teorii, care par mai ambiţioase să ne explice viaţa decât reuşeam eu să fiu în anii adolescenţei când încercam cu grozavă seriozitate să înţeleg.
Cu toate diferenţele dintre ele privind intensitatea şi amploarea represiunii, eu cred că toate perioadele regimului comunist au făcut mult rău românilor şi României. Binele, atât cât a fost, a ţinut mai degrabă de capacitatea individuală a oamenilor de a rezista la intemperii istorice decât de intenţii politice. De aceea, mi s-a părut normal ca mişcarea anti-restauratoare din anii nouăzeci să condamne nu numai regimul comunist cu crimele lui, dar şi ideile comuniste, mai ales după o revoltă în care au fost ucişi oameni. Şi la fel, a fost normal ca foștii activiști și securiști, cu tot cu mișcarea politică din jurul lor, să fie văzuți ca nişte continuatori interesaţi ai politicii acelui regim, să nu existe oricum încredere în ei. Pe de altă parte, există şi nişte situaţii contradictorii, ciudate, anapoda, nici nu ştiu cum să le spun, care ar trebui să ne îndemne la mai multă reflecţie şi mai mult echilibru, poate, atunci când vorbim despre acest subiect. În primul rând, e util să observăm că elita intelectuală care a pledat în toţi aceşti ultimi 30 de ani împotriva comunismului a ajuns să considere tocmai pe unii dintre cei mai anticomuniști dintre intelectualii-scriitori ca pe unii dintre duşmanii ei şi în acelaşi timp să se regăsească în tot felul de combinaţii politic-administrative tocmai cu cei împotriva cărora pretindea că luptă. Tot aşa cum, cu toată orientarea ei pro-monarhistă, mişcarea anticomunistă de după nouăzeci nu a dat niciun semn decisiv, nici în puţinele ocazii în care a avut guvernarea, de a-l reinstala pe Regele Mihai la locul care i s-ar fi cuvenit şi pe care spunea că îl respectă şi aşa mai departe.
În acelaşi timp, aşa rău cum au fost văzute, securisto-comuniste, conservatoare şi restauratoare, guvernele din anii nouăzeci şi chiar mai dincoace au contribuit totuşi decisiv la intrarea României în NATO şi în UE, o ispravă care astăzi, cu agresiunile militare ale Rusiei, se pare că ne este de folos. Iată doar două contradicţii care fac ca dezbaterea comunism-anticomunism să fie viciată, oricum un pic mai complicată decât ar părea. Cred că avem de a face de fapt cu veşnica nepotrivire dintre ideologie şi viaţă. O nepotrivire care fie pune criteriul ideologic cu botul pe labe de fiecare dată când e adus în discuţie fără cunoaşterea realităţii, fie face ca viaţa să caute instinctual să se ţină cât mai departe de toată gâlceava şi aiureala ideologică.
La urma urmei, de ce nu prea merg la noi discuțiile pe teme ideologice? De ce apar adesea cam ca nuca în perete? În primul rând, pentru că societatea asta românească din capătul estic de lume, așa cum e, cu tresăririle ei (care încă probează niște reminiscențe de simț civic) și cu limitele ei (legate de îngrădirea exercițiului libertății în contextul geo-politic în care a trăit în ultimele epoci), nu a ieșit încă, din multe puncte de vedere, din perioada comunistă, deși au trecut peste treizeci de ani de la momentul din 1989. Traumele nevindecate își vor cere mereu prioritatea înaintea oricărei intenții de analiză teoretică, de explorare liberă pe criterii politic-ideologice. În al doilea rând, pentru că mai mereu teoriile se confruntă aici cu niște situații de viață care transformă orice efort de „sistematizare” pe linia aceasta într-o glumă superbă, într-o caricatură, în ceva ce arată lipsă de realism sau chiar imaturitate, naivitate. Există un fel de rezistență instinctuală salvatoare a societății din părțile acestea de lume la orice intenție de a i se explica ideologic de ce trăiește cum trăiește, pur și simplu pentru că s-a fript rău de câteva ori cu așa ceva.
Adevărul e posibil să nu fie acesta, recunosc, lucrurile sunt sigur mai complicate, dar eu spun doar așa ca să-mi dau cu părerea. Cine citește, bine. Cine nu, tot bine. Nu am niciun conflict de interese pe acest subiect. Refuz doar, pentru toată viața, să iau în brațe vreo orientare politică sau vreo ideologie. Votez, îmi dau cu presupusul, cum se spune, mă implic civic în favoarea unor situații concrete de viață, dar nu mă fac sclavul niciunui interes de acest tip. Vreau să simt că merg liber pe drum, fără obligații de vreun fel. Vreau să alerg, pe stadion, prin păduri și pe străzile din cartier, întocmai ca un om liber. Din păcate, în zilele acestea de început de noiembrie, trebuie să mă opresc pentru o vreme din alergat. Când mă așteptam mai puțin spre deloc, Covidul a lovit din nou în viața mea. Se pare că sincopa de la cursa recentă de semimaraton, internarea și toată panoplia de emoții legate de acele întâmplări mi-au scăzut imunitatea, iar virusul m-a prins cu garda jos și nu m-a iertat. Pare că m-a pândit îndelung și a acționat la moment. Nu mai are însă virulența din ianuarie 2021, când aproape reușise să mă doboare. Am avut două nopți de dureri și stări de rău, dar acum începe să-mi fie mai bine. Mai rău este că nu voi putea participa la lansarea volumului „Avantajul de a nu câștiga nimic” care va fi la bibliotecă în două zile. Chiar dacă mă voi simți mai bine și legal nu mai este obligatorie izolarea, nu este deloc în regulă să-i pun în pericol pe alții, așa că voi sta cuminte în casă și îmi voi rumega tristețile, neșansele și dezamăgirile. Și voi pune iar la cale planuri de alergare. Mai cu seamă că am acum în dotare și un ceas Forerunner 55 pe care am și început să-l stăpânesc, să-l împrietenesc cu telefonul, dar și să-i înțeleg reperele pe care le bâzâie în timpul cursei. Copiii au conspirat cu Mara și mi-au făcut, de ziua mea, care va fi curând, acest cadou drăguț. M-am stresat cu el vreo trei zile, ca de obicei când am de a face cu un gadget nou, pentru că logica mea nu se potrivește cu logica IT-iștilor care l-au creat, dar acum îl privesc mai prietenos și mai plin de speranță. Am făcut o alergare de 5 K sâmbătă cu el la încheietura mâinii și m-am amuzat că la un moment dat mi-a spus că alerg prea repede. Ploua, iar eu mă simțeam răcorit în bluza subțire cu mânecă lungă peste tricoul de vară – lecție învățată de la sincopă. Alergam într-adevăr prea repede, coborâsem cu pace-ul sub 5. Ciudat era că nu simțeam că fac efort. Organismul se odihnise, am tras eu concluzia, în săptămâna de după spital, iar acum era bucuros să-mi pună la dispoziție toate energiile. Am încetinit totuși, l-am ascultat, pentru că oricât aș fi de temerar un fir de teamă s-a infiltrat și în sufletul meu de la întâmplarea nefericită. În plus, cu o seară înainte, văzusem la televizor cursa de maraton de la New York și am fost impresionat de căderea brazilianului Daniel Do Nascimento, care forțase prea mult, se distanțase ambițios de pluton, peste limite, iar la kilometrul 32 a cedat. Au trecut la scurt timp pe lângă el kenyenii Evans Chebet și Shuraa Kitata, care au fost primul și respectiv al doilea la sosire. Îmi este și mai clar că este nevoie de echilibru și măsură. Chiar dacă nu alerg prin Central Park la New York, ci prin Mărăței la Piatra-Neamț. Sau poate cu atât mai mult, pentru că aici nu am parte de nicio asistență.
Aici este o țară din Est unde lucrurile sunt luate mai în ușor. Unde scriitorii pot spune una și trăi cu totul altceva. Întocmai ca politicienii. O artă a prefăcătoriei deprinsă în ani și ani într-un loc istoric în care a fost de la cine învăța, generații de duplicități senine și nepăsătoare. Unde elita intelectuală se îngrijorează și pune de petiții, dar nu renunță la momentul cu diplome, tinichele și aplauze, nu renunță la gale. Elita intelectuală: niște cuvinte cam golite de sens. Și nici momentul nu e cel mai potrivit să mă gândesc la ele și la ceea ce mișcă în spatele lor. Gripa, răceala, Covidul sau ce-o fi nu prea merg mână în mână cu scrisul. Se ceartă. Dacă tuşesc, ideile şi cuvintele zboară. Dacă scriu, începe durerea de cap. Iar când mă gândesc la lumea literară mă ia pur şi simplu cu frisoane. Ce vremuri trăim! Am văzut pe-aici pe undeva pe Facebook un anunţ-afiş despre un eveniment cu mari şi foarte mari scriitori care se va întâmpla la Iaşi, sub patronajul celui care se doreşte preşedinte pe viaţă al Uniunii Scriitorilor. Ce bine le şade! Omul a dat afară din organizaţie zeci de scriitori, cu ajutorul unei comisii orwelliene „de monitorizare, suspendare şi excludere”, pentru „vina” de a fi semnalat public nişte nereguli şi de a fi propus reformarea, alţi scriitori şi-au prezentat demisia în semn de protest faţă de acest abuz şi faţă de multele favoritisme şi lipsa de transparenţă, iar ei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic-nimic, ca niște floricele imaculate, merg cu mândrie mare la „gală”, se urcă pe podium şi iau diplomele, „tinichelele” şi coroniţele de participare chiar din mâna lui. Ca și anul trecut și ca întotdeauna. De la unii dintre ei, mărturisesc cu tristeţe, aş fi avut alte aşteptări bazându-mă pe ce au tot spus și declarat prin cărţi şi interviuri pline de curaj, spirit de libertate şi conştiinţă civică nemaipomenite, dar îmi dau seama – e timpul să-mi mai scot şi eu din cap idealismele – că nu trebuie să am aşteptări. Cine sunt eu să le spun că minimul simţ etic şi moral pe care îl poartă ca stindard trebuie, totuşi, probat cât de cât şi în astfel de situaţii, chiar şi dincolo de indemnizaţii şi pensii? Şi de ce ar trebui să le pese? Când ei sunt atât de îngrijoraţi de încălcări ale libertăţilor din atâtea locuri de pe glob şi preocupaţi să semneze petiţii internaţionale pentru cauze atât de mari din lume, când să mai aibă timp să vadă că li se întâmplă ceva rău şi unor bieţi scriitori români? Ei sunt şi disidenţi, şi rezistenţi prin cultură, şi apărători ai libertăţilor, şi anticomunişti, și un pic de comuniști dacă este nevoie, şi promotori ai democraţiei, şi toate la un loc. Chiar aşa, cine sunt eu să le stric petrecerea şi de ce ar trebui să le pese?
O cale de ieşire ar fi să stau o vreme fără să mă gândesc la toate astea şi să uit că am îndatoriri civice de vreun fel în societatea noastră multilateral-dezvoltată. Să uit că m-am agitat degeaba în tinerețe pentru principii și idealuri, chiar alături de unii dintre ei, să mă prefac că nu văd, că nu aud, că nu înțeleg inteligentele mișcări de pe scena literară. Și să alerg în continuare – evident, după ce voi ieși și din această a doua confruntare cu Covidul – ascultând de ceasul de alergare ca de un antrenor adevărat, profesionist, care își dorește sincer să fiu un învingător.
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu