Cartea lui Cosmin Perța, Un loc îndepărtat numai al lor (Polirom, 2025), este o invitație la inițiere întru destinul nostru comun, dar în care există indicii revelatorii, asemenea personajului feminin aducător de încurcătură printr-o opțiune-refuz la uniformizare și rău într-o lume afișată ca fără ieșire, dar din care omul se poate salva. O sentință de-a dreptul ucigașă („Orice încercare de a scăpa doare. Orice încercare de a rămâne ucide”) pare să indice impasul umanului, utopia neagră.
„Destine mici” sub faldul cruzimii cotidianului compun o adevărată disecție a unei actualități făptuite aleatoriu, din amestec de bine și rău, moralitate și imoralitate, sațietate și revoltă, întâmplare și momente surpriză care au ciudata coerență a unui rost în locurile cele mai scăzute social și uman, fie că e vorba de oraș, închisoare, abator (și pentru omul de care te lepezi), improvizat ca o sperietoare și condus tot de o sperietoare, femeie. Sunt adiționate canale subterane, de iad și rai totodată, teren de luptă și prizonierat, etc., toate legate de o tipologie bine conturată și cu o alertețe de invidiat, distribuită narativ. Pariul autorului cu scurtele poeme atașate și detașate, grafic și ca registru literar, la final de capitol este și mai provocator, cititorul fiind atras în această cheie, ghicitoare semantică de neevitat. Ansamblul are atâtea nervuri câte personaje și încrucișări destinale sunt urmărite de aproape, cu un ochi avid de suspensie, tăieturi biografice, continuități revelatorii, cuprinzând deopotrivă mafiotul rece, cu adânc empatic, însă și fata crescută în familia prosperă, dar lipsită de onestitate. Maria, fiica unui ministru, este pusă pe răzbunare, refuzând moștenirea, bani în două conturi. Apare și un bunic, vrăjitor al subteranei orașului, unde șobolanul e mai om decât oamenii, apare o femeie-doctor, care-și transformă cabinetul veterinar în abator pentru cadavre umane, un profesor universitar ratat care se sinucide pentru că îi lipsește claritatea de decizie. Apare lacomul de ocazie, intrat în posesia primului cont, victimă a propriei slăbiciuni, purtat prin atâtea întâmplări că nu-și mai poate blestema nici norocul.
În fine, toate personajele au o biografie țesută în pânza narativă cu atenție, schimbare de perspectivă, chiar de persoană verbală; autorul nu scapă unitatea, cursul și ritmul povestirilor și chiar firul central. Donarea întâmplătoare a banilor de către Maria e nodal în narație, îi trage în cerc pe toți cei implicați, de la ministrul recent și iubitul fetei, profesorul, până la mafiotul venit să trăiască o pensie relaxantă în România, după decenii de slujit cu duritate și omor mafia, la capul ei chiar. Tocmai acest exemplar fără umanitate în el se va sacrifica, răscolindu-și omenescul, ascuns printre omoruri și serviri mafiote, uimind prin seninătate, mai ales că se implică în povestea sinuoasă și tot mai plină de suspans și pericol a Mariei. Cu știința și calmul învățat la vârful mafiei siciliene, tocmai ucisese un vecin, cam curios, pentru propria liniște, dar, în virtutea abilităților din perioada activă cât și a unei empatii neașteptate pentru încurcătura Mariei, vânzătoare tot din revoltă contra imoralității familiale, face investigații, dezleagă noduri, de fapte și oameni până când tot mafia, de data asta bucureșteană, încearcă să obțină, alături de cohorta ministerială, al doilea cont, codat cu, ingenios, date din biografia fetei. Așa pătrunde în roman pagina fascinantă a Omului cu șobolani, bunicul, cel care ia în răspăr confortul, minciuna, familia bolnavă, ca să-și găsească rostul în tuneluri, recunoscut și iubit de șobolani, mai plini de rigoare și mai iubitori decât omul într-o societate pasivă, în care și profesorul se va sinucide. Gestul este un fel de ieșire din neputințele și trădările sale, cum ministrul beneficiar al transportului de armament spre Transnistria e omorât, oficial se sinucide, în închisoare pentru același cont la bancă.
Personajele sunt un rezultat al propriilor fapte, dar și al celor ascunse în șirul de evenimente la care sunt atrase ori se implică de bunăvoie, totul întru construirea unor destine împletite narativ și social în latura lor cea mai comună zilelor noastre spectaculoase la suprafață, ca războiul, apocalipsa adusă de bomba atomică (finalul), de fapt micile noastre timpuri, tot mai aduse la scara comună. Așa, se trage un semnal că nu mai avem scăpare din pricina acestei răceli umane decât prin alergare înafară, și ea ambiguă. Călătoria galactică de la capătul acestui destin de umanitate scăzută devine ambiguă, la fel ca poemele-căpățână ale fiecărui capitol, iar cheia este relectura, regândirea faptelor, motivațiilor, scenariului fiecărei vieți trasate cu tușă sigură, ba și la două mâini, una realistă foarte, cealaltă vizionară, simbolică și echivocă, totuși în unitate.
Pentru a se vedea cum amplasează povestirea simplă în rama ambiguității, mă opresc doar la un exemplu, capitolul Dincolo de faldurile percepției. Este chiar explicitarea (va fi și demonstrația) a ce zace dedesubtul unor hotărâri abrupte, întâmplătoare sau urmare a momentelor existențiale traumatice sau de rutină etc. Luate de omul prins ori rezistent în/la mecanismul cotidian, unele decizii devin de răscruce, deloc potrivite sau benefice întrucât con/duc la mici apocalipse pentru/la purtător. S-ar contura un destin, totuși, la scară prea/umană, aparent redusă, dar deodată cu skepsys, printr-o tehnică de disecție, una extrem de vioaie. Mai ales că personajele sunt plasate în locuri comune, dar cu biografii explozive, dovadă că mediul e, oricum, unul de învățătură, fie cel de familie, nomenclaturiști lipsiți de moralitate, fie mafia siciliană, fie unul elitist, universitar, dar uniformizat de mediocritatea profesorală, fie strada, canalele de dedesubt, orfelinatul, căminul de bătrâni, tranșeea sau pușcăria etc. Prin urmare, un capitol ca cel menționat, străbate locul până la galeria bunicului, acolo unde amintirea fetei se împletește cu obiectele acestui om singularizat și singur, iar căutarea nepoatei devine una de re-cunoaștere a omenescului tocmai în marginalizarea și refuzul bunicului la oroare, alta decât cea cu șobolanii în jur, una a absenței omenescului din omul recent.
Deseori, descrierile, scurte, ori stările personajelor au rezonanță de la prima lectură. Iată un fragment din orbecăiala fetei prin măruntaiele de dedesubt, de fapt ale bunicului său, în cele din urmă adevărate frânturi umane:
„A încercat să-și alunge gândurile încâlcite, vocile din cap se înmulțiseră. A început să scotocească prin resturile de acolo. Nimic. Doar gunoaie. În afară de cizme, nimic. A despachetat fiecare bucățică de hârtie găsită, căutând un mesaj. În zadar. Până la urmă, a oftat greu, a renunțare. Obosise și voia să se așeze undeva, dar nu avea unde. Îi era scârbă, să se pună pe jos acolo. A recuperat o pungă goală și cu vârfurile degetelor a luat cizmele și le-a pus înăuntru. Nu știa de ce simte nevoia să le ia cu ea, dar se lăsa condusă de instinct. La plecare a mai survolat o dată tot locul cu lanterna, încercând să vadă dacă nu-i scăpase ceva. Undeva într-o margine de perete a văzut un graffiti. Nu era ceva neobișnuit în subteran, dar s-a apropiat. A încercat să deslușească literele acelea schimonosite și înghesuite unele în altele. Scria Iahve Anihilatorul”.
Povestea coborârii fetei în lumea infernală este, de fapt, o inițiere, ea recuperează din imaginea bunicului resturile de umanitate. Așa sunt multe povești simple la suprafață din această carte cu tușe de roman polițist, fantastic sau despre mafie, despre traume comune, ucideri, succesiuni, poziționări limită, culpe și gesturi dintre cele mai obișnuite sau nu, mersul pe linia frontului dintr-o parte în alta, captivități și eliberări, alergatul după un cont, apoi două, fugi și reveniri, vise și momente crude, letale chiar. În fine, capitolul se finalizează, cum altfel, cu o învățătură profetic poetică, de citat pentru a marca un element de finețe a scriiturii, cum poemul atașat la final dă un semnal de adâncime, criptic, dar cu atât mai necesar de descifrat pentru că marchează încurcătura socială, umană, actualitatea pe ansamblu, grupuri sau singurătăți:
„Am fost în adânc și am căutat claritate. Lumea e înghițită și digerată într-un stomac imens. Scrijelim ziduri, ca strămoșii noștri în locurile rupestre. Ne-ascundem de lumină, căci e dureroasă. Orbește ochii și arde carnea.”
Cosmin Perța lucrează nu doar în clarobscur, ci și în tușe calde, o demonstrație a mutațiilor de semne pe care le mânuiește și în această carte a verosimilității împinse către spectacol și limită. Lumea făcută din lumini și umbre într-un amestec mai degrabă confuz are un ecran virtual, însă, care surprinde și ca experiment. Sinuciderea iubitului Mariei, de pildă, aduce un peisaj de rai, construit ca mediu virtual, cu alte lumini, ale suficienței, lipsei de patimi, deodată punctată ca nefirească, neomenească, o invitație la regândirea unei artificialități stranii, postumane (Coetzee din Copilăria lui Isus), la început primitoare, dar care te poate înghiți, smulge de pe cadranul libertății, fie și cea de toată ziua (ca într-o proză de Boris Vian):
„Fac câțiva pași, analizez peisajul.. dar nu simt anxietate. Locul e bizar, dar nu simt anxietate, nici spaimă, nici îngrijorare, de parcă toate aceste stări și senzații au fost pur și simplu șterse din minte. Nici curiozitate nu simt. Nimic nu îmi dă ghes să mă apuc să explorez împrejurimile. Îmi e suficient să fiu acolo. Aproape imobil. Dintr-un colț al memoriei apare o imagine și recunosc peisajul. E wallpaperul pe care îl aveam pe vechiul meu Windows XP. Sunt într-un computer? Gândul mă lovește…Nu simt nimic.”
Nu întâmplător, la capătul evenimentelor, ieșirea-înălțare din lumea confuză și apocaliptică va fi una spre… lumină, deci urcătoare, ca într-un scenariu de purificare; ultimele pagini fiind inundate de repetarea cuvântului (lumina).
Romanul are o alertețe de siluetă în alergare, adesea, și un excurs sinuos, dar și de grotesc negru, cinematic; e un compus din câteva biografii neromanțate, dure și expuse la persoana I sau a III-a, cu segmentări de timp și de narație care vor fi unite într-un flux de evenimente și răsturnări și omoruri și empatii aproape de filmul de acțiune, sub care zace unul social, o punere sub lupă a umanității încremenite în uniformă rigidă, în care inima pare stinsă, dar se va iți tocmai în exemplarul cel mai dur, mai prins în metodele mafiei. Aceste răsturnări sunt spectaculoase, așa cum doctorul veterinar este femeia monstru, neintimidată de ucidere sau culpă, puternică, memorabilă. În umbra neumanilor sau rataților se furișează un personaj creat mai mult în absență, bunicul deținător al poreclei cifru, dar și cu viața emblematică, săgetând sensurile (viului) spre nepoata sa, Maria, în stare să-și păstreze omenia și memoria, deci calea de salvare.
Cosmin Perța umblă cu ritm tineresc la biografie și drama comună, la exemplaritate și frustrare, la obsesie și traumă, la orice eveniment, personaj, clan, etc., loc comun sau țâșnit din cele mai sumbre spații, segmentează și adună laolaltă într-un curs natural și iute întâmplări, obișnuințe, omoruri și momente domestice pentru a pune totul în dificultate când nodul nu mai poate fi desfăcut, când sacrificiul vine de unde nimeni nu se așteaptă, când alegoria face ca destinul dramatic al umanității să se ducă într-un adevărat zbor cosmic.
Surprinde mutația semnului de carte la Cosmin Perța, în ultimele două romane fiind mai aproape de neorealism, cu pagini de film, actual, deși nu se poate uita Trilogia lui Teofil întrucât o latură parabolică se ascunde în compusul narativ al recentei cărți, fixându-se mai clar în final. Umbre de sens vin, periodic, spre fiecare capitol ca să anunțe, ritmic, o ascundere de cifru… semantic. Acolo e neobișnuitul din acest roman, care câștigă, augmentează povestirile, cum ar fi cea a bunicului revoltat, auto-marginalizat, căutat prin tunel de nepoata sa. Ceea ce e fățiș la suprafață pare cutremurat de subsol, și uman, din străfunduri. Ca o hibridizare, parcă, între ceea ce e reprodus, cum sunt biografiile sau încurcăturile, deciziile, și reproducerea vieții, o ilustrată care are nevoie pentru descifrare de alta și alta, ritmic.
Cartea are, de altfel, un ritm din care nu scapi, un… tapet-scriitură în care trăiești faptele și încurcătura până la capăt. La capăt e acea imagine a Pământului, apocaliptică, dar și provocatoare, cu momentul de revelație, lumină, prin urmare înțelesul, descărcat și nu prea de artificiu.
De fapt, frontiera dintre încurcătură și descurcătură, uniformitate și singularitate, mântuire și fugă etc. s-a topit odată cu distanțarea de lumea căreia îi cam lipsea omenescul. Vehiculul (cu ținte foarte actuale) pare unul și interior, făcător. Totuși, întrebarea este dacă autorul ne invită să mai facem o mutație, de la reflecția sigură (sunt destule meditații strecurate în carte), câtă este în Realia, către una riscantă, virtuală, parcă venită dinspre inteligența artificială, ceea ce ține de experiment, și el actual. Aș spune distopic. Iar accidentul, donarea banilor moșteniți de Maria ca refuz al imoralității părintești, către un necunoscut, nu mai e accident, ci aproape… destinal, gest, în cele din urmă, redus la scara unei lumi marginale.
Cosmin Perța, „Un loc îndepărtat numai al lor”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 216
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Carl Tronders / Unsplash
scrie un comentariu