Poezia lui Tudor Crețu din volumul ma-ma, Editura Vellant, 2024, este, contrar temei și motivelor sumbre, una de incantație.
Chiar și laitmotivul cărții, ma-ma cu pruncul, deloc convențional în expresii, ramă lingvistică, memorialistică și gestuală, nu e mai puțin supra/real, totuși tras spre sacru, spre icoană. Mama se fixează, chiar și în mediul familiar, cu statutul ei străvechi, deloc independent de cruce.
În ciuda contrastului de limbaj, asociațiilor sau imaginilor nu se perturbă relația mamă-fiu. Femeia rămâne în tiparul mântuitor, vindicativ, chiar și atunci când apare o inversare a relației, una în care însăși mama, pe pat de spital, „prunc”, preia nevoia de ocrotire, de gesturi caline, grele, însă, în candoarea lor târzie:
„Mama aproape moare dincolo. Chill out-ul e pentru ea. Pătura, ușoară, sintetică, îi atinge bărbia. Florile sunt crem. Petalele, mari. O vor înghiți cu totul. Visul e REM. Bretonul nu-i mai atinge fruntea. Înghețata nu o mai îmbie. Nici cea mai delicată câmpie. O duminică cu carne împăienjenită de pui. Cu ligheane care se dilată. Să vezi cum te prinde, ca un copil, de mână, cum îți strânge degetu-n pumn, după două doze de ciclobarbital. Și adoarme zâmbind. Părul e un pic mai alb, doar, decât pielea. Patul fără margini“.
Elementele corporale din hău, mormântul-cavou, ca în multe alte poezii, țin de partea naturist-naturalistă a lirismului suspendat într-un Între narativ, al vieții mamei și fiului, aflat într-un parcurs memorialistic segmentat, dureros, scos cu lovituri de limbaj sau expresie corporală de tip urlet mocnit, țipăt cacofonic, de imaginar tulbure sau umblat sub rană, de blestem diluat în chemările dintre lumi.
Fiul, străbătut de momente trăite, dar și de orori mormântale, stă într-o dualitate care-i sapă în trup, sapă în amintiri, trezește revolta, dar, ca într-o alăturare imposibilă, și crucea. De aceea nici portretul mamei cu pruncul nu este unul liniștit, gestica ajunge violentă, împiedicată sau delirantă, narcotică, visată sau întrupată în cacofonii, contraste și visceralitate. E o poezie complexă, căreia îți trebuie trăiri dincolo de limită ca să-i faci față cu acea înțelegere a durerii profund tăietoare de om și imagini, acolo unde ne proiectează fără menajamente Tudor Crețu.
Silabisirea din titlu e fantasmatică, mama rămâne sacră, dar într-o asemenea irigație de sunet/e și culori încât volumul e nou în poeticitatea sa strigată, ca într-o situare pe axa florilor de mucegai, baudelairiană, cu irizări suprareale, poetică extrem de curajoasă prin apropiere și de limită, și de limbaj, și de expresia „corporală” etc. Limita nu așteaptă, nu e cathartică, nici nu este stăpânită, ci îți intră în vene, în măruntaie, în memorie, în scris, în pronunțare, cu o putere de a răni și scormoni trupul și sufletul, viața și moartea aflate pe o singură muchie, tăiș, într-o cusătură pe viu, o textexistență cu iz dramatic, de fapt.
Viul e carnea cea expresivă, evenimentul din memorie sau visul-delir, la îndemâna unui poet care riscă dincolo de poienul în floare, azi. Când cuvintele nu mai ajung, nici durerea nu se poate estompa, încolăcită în proiecțiile, amintirile și gesturile celor doi… protagoniști, din care doar unul este senin, înțelept, ma-ma (a se vedea învățăturile ei către Fiu). De aceea, sânul matern ajunge un reazem, o cută-cusătură, lingvistică și existențială, în care se cuibărește, descântat, parcă, Fiul:
„Somnul, el e, de fapt, domnul – bate cu oase de pește în ce răs-su-nă/ trezește mai tare și toarnă, te îneacă în sare sau, nu știu, în gris – peste dună, una și mai mare. Apăsarea-i n-o duci nici în vis. E (și mai) albă, trebe o halbă să dai peste cap – sevă fermentată din lemn ce nu crapă. Îl împungi și ieși din lumea cu dungi, lumea-zeghe. Materia-i cea mai… streche“.
Oniricul, halucinația, descântecul sau blestemul deopotrivă fac posibil un circuit viață-moarte, în care, însă, se strecoară o altă durere imensă, parcursul cel profan al pruncului, supus timpului, departe de mamă, mai mult, supus descompunerii. Vizualizările funebre sunt sprijinite de materialitate:
„Ziduri să-mi arătați, în lumina de-amiază./ Cimentul să fie din ce în ce mai treaz./ Sticla, oțelul/ să-și atingă, în sfârșit, țelul./ Să se înalțe.// Sau, măcar, smalț să-mi arătați: să zâmbiți./ Oricâți dinți ați avea, câți biți”.
Cu luciditate, Tudor Crețu, de altfel, își definește propria poezie cvasi-funerară, cea curbată de strigăt/neputință și, cu atât mai mare suferință după plecarea mamei, încărcată tot de materialitate:
„S-a dus…/ Mușc din sârmă, mă uit în sus./ Altfel trebuia să…/ M-așteptam să decoleze un drum,/ griul să se desprindă de scrum,/ asfaltul/ să ia cu asalt înaltul. (…) a plecat…/ S-a evaporat, parcă un strat./ S-a luat/dus:/ Ca ea./ Nu mai lucesc apă, cafea,/ Pentru maaammmmaaa…”.
Durerea Fiului, separat de ma-ma ca de propriul drum, un ins încărcat de corporalitate și lepădare, țâșnește puternic din limbaj, din imagini, oximoronul fiind constant și eficace, dar cacofonia, stridența, licența și licențiozitatea funcționează pe dos, benefic, mântuitor:
„Golul ar trebui dat cu mir,/ tămâiat,/ popa să recunoască:/ Am fost, sunt, voi fi zarzavat./ Verde de broască-/ râiat,/ consumabil./ Eu, bărbatul amabil,/ țiparul electrolitic,/ sacerdotul din ce în ce mai scitic,/ Ucid cu sulița, oficiez./ În gând repet Crez după Crez./ Metalul/ te poartă mai sus/ departe/ ca calul,/ înaripat/ ca Isus…”.
Surprinde și alăturarea neobișnuită a detaliilor, adesea în poziții ludice, ca un calmant al rănilor, distanțelor, limitei, detalii din arii diferite, chiar și când plecarea mamei este așezată într-o saga de familie, cu doi unchi, Ioan și Petre, muriți, aș zice, și purtați în memorie cam în acest fel de contraste jucăuș, dar tragic-contrastante:
„Ce saga, și spurcată, și dragă./ Mult pământ/ purtat pe umeri,/ grade de sfânt,/ de nu poți să numeri/ sau duci./ Aur și-n batistă, în muci,/ cruci, ce mai, printre cruci”.
În felul acesta, nu miră imaginea scrisului ca un cavou; imaginile irump și declină funebrul, dar cu final burlesc:
„Scriu,/ hârtia-i din lemn de sicriu/ Cuiul/ e-un fier smuls din puiul/ neouat-/ răzbate prin mă-sa/ armat,/ ascuțit./ E catargul-chibrit,/ fosforul din vârf/ -incandescent-/ e demn de ultimul Kent”.
A se vedea imaginea ca o ardere de tot, însă. Aici e și măiestria poetului, în a întoarce imaginea stridentă, supurând de concretul durerii, într-una așezată arghezian, pe linia dureroasă a despărțirii de mamă, a luptei cu limita fără scăpare, fără oprire, uneori suspendată grotesc.
Jocul de cuvinte și vocabula familiară își fac loc în poeme, alături de cuvinte ad-hoc, de cacofonii, dar într-un adevărat scenariu al plecării Mamei și al îmbătrânirii, înstrăinării Fiului. Și perioada celor 40 de zile de preumblare a mortului prin lumile cunoscute trădează gravitatea de dedesubt, peste care se depune ludicul ca un postav străveziu, dar, merită accentuat, e vorba de o textură de limbaj, de poetică:
„Totu-i text/ Orice semn e strident/ obscen ca un sex”.
Prin urmare, toată stridența lingvistică sau gestuală nu este decât o armură pentru vina tragică purtată de om. Profanul e iluzoriu, autoironia, dureroasă, ironia duce la amar. Iată o mostră:
„Vezi cum m-aplec, cum aprind cel mai… bec. Lumânarea. Cum torn sarea-n cadă, cum mai pun o sticlă în ladă, un borcan în raft, gol și el. Cum devin tot mai isoscel, mai echilateral/ omul cu laturi egale, care o ia, de drag, la vale. Cum mă rostogolesc și-ntr-una, -ntr-una, descresc…”.
Rugămințile sunt făcute în același registru contrastiv și profan:
„Dă-mi, Doamne, mită un obiect oarecare, un fir, de exemplu, de sare-pe rană direct. Ce strigăt ar fi mai erect?”.
Întregul ciclu hău calin se construiește în tiparul arghezian al interpelării mamei, situate dincolo, dar cu o notă extremă de originalitate a portretului Mamă-Fiu, printr-un excelent traseu, și de gestică, negativă (!?), și de limbaj. Iată un fragment al rugii din poezia Coase:
„Răspunde, mamă. Nu aștepta ca o lamă sau un glonț să mă treacă valea. Ca o pasăre, cu sufletu-n clonț. Scriu, știu, cu cărbune pe ziduri și mai negre, nebune, -nclinate. Mă strecor pe sub uși în orfelinate, supurez. Pe orice văz aș scrie un crez. Aș bate ca-n diapazon - cu fruntea, nu cu coarnele, ca un bizon. Aș da o gaură-n plus în caș: neagră. Să fie întinderea albă întreagă”.
Îndrăcirea e urmată, îndulcită de căință, de durere:
„E un hău, calin. Pereții se rotunjesc-din plin. Mă învârt. Aerul devine un smârc. Prinde contur. Aprind lumina peste tot. Un an doar compot - post fiert. Jur. Și mă așez, creștinește, în cur. Beau apă minerală cum aș bea alcool. Casa-i cheală…”.
Florile de mucegai, bruiante, dar expresive, cuprind portretul făcut din contraste și materie:
„Ce-am vrut să scriu, ce cui să bat în sicriu? Din lemnul de cruce, din carnea de Fiu acum, când e atât de târziu. Când ora șapte e-un bol cu lapte, înnegrit cu ulei-de motor (…) Trec prin os, prin țesut femeiesc- de jupână care, fără coasă, n-ar avea nici mână, nici… Decât mușuroaie, la subsuori, de furnici, de cârtiță. N-ar mai avea față, ci târtiță”.
Într-un poem anterior, Tudor Crețu venea cu aceeași proiecție, de cavou, privind propriul apartament, cel cu fereastra chioară („Lumina nu trecea nici prin fereastra spartă”). Totuși, tabloul Mamei cu pruncul rămâne stabil și sfințit:
„Mama e, pân’ la capăt, viață. Eu, copil”.
Sigur că pătrund în poem raze de memorie (ca împrumutul la C.A.R), toate umbrite de boala mamei, sigur că gestica singurătății Fiului devine una a halucinației, mimatei pasivități comune, domestice chiar, dar în tușă jucăușă („Nu mai ești. Trec altfel printre cești și colțuri, și mese. De ce să-mi mai pese? S felin”), cât și blestemului prins în trupesc și limbaj înrăit, etc. O sete de extincție este însoțită de bruiaj, întrebarea, de nonconformism, crezul sau rugămințile, de contradicție, cu simbolul la vedere: „șarpe de sunt, școlit în arte”. Peste toate stă ca o icoană tabloul recurent, plasat în trecerea dintre viață și moarte, în echilibru temporal, imposibil de purtat:
„Cum bate soarele-n cruce,/ acum, când o văd, prima oară,/ cum luce./ Nu mai discerni înăuntrul de-afară,/ mortul de viu-/ sunt amândouă rază/ și-i atât de pustiu.// În plină amiază,/ mamă și fiu”.
Într-o carte de un lirism ascuțit, pe muchia dintre narație și poemul segmentat de bruiaje, vocabule, strigăte, chemări suspendate și refuzuri, de excelență este fragmentul epic al morții mamei, poemul de după carte ar fi demn de re-citat, de pus pe scenă, de fapt (a se citi cu voce tare!). Tulburător presentimentul, anunțul și drumul către corpul mamei trecută de viață în moartea ca text final, de fapt un exercițiu de admirație al Fiului, care-și trage, după cum se vede din acest ciclu, frumusețea din durere.
Un volum sculptat, chiar al pruncului (supus devenirii ierboase și grele) în moartea mamei. În plus, durerea este vizată și redată frontal, fără mască.
Tudor Creţu, „ma-ma”, Editura Vellant, anul publicării: 2024, nr. pagini: 128
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Donnie Rosie / Unsplash
scrie un comentariu