Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și… o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.
„Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță – lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând.” (Veronica D. Niculescu)
Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile „Sofia Nădejde”) și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor). În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.
FRAGMENT
„11 mai
Azi au cucerit și latura de sus. Au parcurs-o pe toată, dincolo de pătratele B3, B2, B1. Fără să fi pus piciorul pe pătratele astea, adică pe zona cu pietriș. E foarte diferit ce face Fiona anul acesta. Senzația este că ea îi dirijează așa, deși sunt și momente când pare că nu mai știe cum să-i strângă pe toți la un loc. Lângă parapetul terasei, puii sunt oarecum feriți, camuflajul lor este bun. Singurul pătrat pe care se aventurează este A3, în colțul din dreapta-jos, aflat chiar lângă cuib. Acolo mănâncă, acolo mai și dorm. Ieri după-amiază, s-au cuibărit acolo și-au dormit mult, unul într-altul, cu Fiona alături, cam la un metru distanță de ei. Când s-au dezmeticit, au început să întindă câte o aripă, dezvelind pielea roz de sub ea. Sunt încă acoperiți de puf, gri, pestriți, nici o pană, nici măcar un vârf de pană pe aripi sau la codiță. Dar s-au înălțat. Picioarele, trupul cu totul. S-au întins apoi „ca niște oameni mari”, ca părinții adică, o aripă și un picior deodată, iar doi dintre ei au repetat o mișcare pe care n-am mai văzut-o înainte: când încă erau cuibăriți, și-au întins ambele picioare înapoi, perfect orizontale, inclusiv tălpile întinse așa. Stăteau proptiți doar pe burtă, pinguini gata să se lanseze pe-o pantă înzăpezită. Când vor să se ridice și sunt încă amețiți de somn și cad într-o parte, puii se sprijină de sol cu aripa, de parcă ar fi o mânuță cam boantă. Splendid camuflați, se confundă perfect cu pietrișul, mai ales când nu se mișcă. Iar atunci când încep să se miște, ai senzația că o mână de pietriș a prins viață, ca-ntr-o stereogramă în care o imagine capătă deodată volum și se înalță din modelul repetitiv al planșei. A fost prima oară că i-am văzut dormind așa, liberi, expuși, în mijlocul terasei.
„Eeeaau, eeeaau”. Grégoire își cheamă puii afară. Îi scoate de la umbră, îi aduce în locul consacrat pentru masă, la soare, la vreun metru de cuib. Puii se țin după el, întind gâtul, lovesc cu ciocurile în ciocul părintelui. „Dă-ne! Dă-ne!” Iar el se încordează, cu gâtul gros întins în jos, cu ceafa groasă, prin care pare că se mișcă ceva, și le dă: un pește argintiu țâșnește pe jos, alunecând ca pe-un tobogan. Puii se reped, Jack apucă o bucată mare și-o înghite cu totul, Victor și Isa prind mai puțin. Grégoire a mai lăsat ceva pe jos, lângă pește. Seamănă cu un dop de plută – e o bucată de crenvurst, tăiată cu cuțitul. Puii o ignoră. Ar mai vrea pește. Ghinion, pește nu mai e. Pescărușul tată le arată că și crenvurstul ăla, primit de la cine știe ce om, e bun de mâncare. Dă cu ciocul, sfâșie bucata un pic, pe la margini. Puii, incitați, dau să ciugulească și ei. Nu le place. Jack, sătul, se întoarce primul cu spatele și pleacă. Se oprește pe-aproape, în prima pată de umbră care-i iese în cale. Îl urmează Isa – care și-a păstrat nuanța mai gălbuie și a rămas mai mică, e ușor de recunoscut. Apoi și Victor. Grégoire a înghițit la loc bucata de crenvurst. Nu se roagă de ei. Și nici ei nu cunosc politețea. Acum stau toți trei aliniați, așezați în fund, în umbra unei crengi de dud. „Mai vrem pește de-ăla. Dacă nu, nu. Altceva, nu. Nici de-ai naibii.”
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu