Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Exerciţii de linişte de Cezar Amariei, publicat de curând în colecţia Ego. Proză.
„L-am cunoscut întâmplător (o întâmplare fericită) pe Cezar Amariei. Habar n-aveam că am în față un scriitor matur, cu o experiență solidă de scris – publicase deja un roman, dar, așa cum se întâmplă, din păcate, cu scriitorii din provincie, debutul lui a trecut aproape neobservat. Cezar venise să învețe ceva nou despre «scris». În scurt timp mi-am dat seama că nu prea am ce să îl învăț. Poate lucruri simple și observații minore. Avea o precizie în compoziție, idei interesante, spirit de observație ascuțit, puncte de vedere originale – toate astea sunt însă doar premisele – și avea, esențial, un stil al lui, o frază bine articulată. Acolo am devenit atent. Pentru Cezar, a spune o poveste e o încântare, o provocare și o aventură a gândirii. Iar această încântare se transmite rapid și temeinic cititorului.
Cum face asta? Simplu, aș fi tentat să spun, dacă nu aș ști cât efort implică simplitatea. Cezar Amariei își construiește orice poveste privind-o din toate părțile, cunoscându-i toate cotloanele, cântărește până și laptele supt de la mamă de fiecare personaj, fotografiază cu precizie fiecare colț de stradă, asamblează din piese de lego decorul acțiunii. Știe perfect ce urmează să spună. De aceea, ca un profesionist, apasă pe cuvintele care sună adecvat, firesc, natural – dar care au o forță miraculoasă de impact. Fiecare povestire din volum are un punct din care încetează să fie o simplă relatare. În capul cititorului se face lumină brusc când înțelegerea și sensul evenimentelor se coagulează la un colț de frază. Brusc, textul devine și al cititorului, personajele i se așază în brațe, iar autorul, ascuns între rânduri, își freacă mâinile, mulțumit.” (Florin Iaru)
Cezar Amariei (n. 1973, Ștefănești, Botoșani) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați și este jurnalist. A publicat în Adevărul, Gîndul, Puterea, a colaborat cu agenția de presă Mediafax și PRO TV. A debutat la 16 ani cu două schițe satirice în Moftul gălățean și cu o povestire umoristică în revista Papagalul.
A revenit la ficțiune abia în 2018, an cînd a început să urmeze cursuri de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari (organizate de Revista de Povestiri), apoi cu Florin Iaru. A debutat în 2018 cu romanul Zilele noastre mărunte (Polirom), finalist la Festival du premier roman de Chambéry. Este membru al cenaclului gălățean „Noduri și semne”.
Fragment
1 aprilie
S-a stricat stepper-ul. L-am desfăcut, m-am gândit iniţial că poate e ceva simplu, că-mi face aparatul o păcăleală. E grav: rola de acţionare a cablului din dreapta e deformată, manşonul de protecţie e distrus. Dacă mergea internetul, poate comandam de undeva piese de schimb. Oricum, mare chef de mişcare nu aveam, mă simt tot mai slăbit, nu ştiu de ce, cred că nu reuşesc să mă odihnesc de-ajuns.
Nu am febră, dar am început să vomit des şi să stau cu zecile de minute pe WC. Cred că am făcut o intoxicaţie alimentară. Am luat Furazolidon, degeaba. Am sunat la numărul de urgenţă, mi s‑a spus că nu poate veni un echipaj, că toate sunt blocate cu pacienţii infectaţi cu Coronavirus. Au şi ei dreptate: lumea moare, iar eu mă plâng că mă doare burta.
Afară e tot urât, e a treia sau a patra zi când curge din cer nisipul ăsta gri din Sahara, nici nu mai ştiu. Ni s‑a cerut să ne lăsăm hainele la uşă, pentru decontaminare, să nu băgăm virusul în locuinţe, ne dezbrăcăm complet înainte de a intra în case, tremurăm un pic, că s‑a răcit vremea, dar asta e. Punem totul la uşă, într-un sac mare, din plastic, pe care-l ia apoi o dronă. Au spus că ne vor aduce înapoi hainele, dezinfectate, eu încă nu le-am primit pe cele de ieri şi nici nu am unde să sun să întreb ce se întâmplă, au uitat să ne anunţe şi la care număr de telefon se pot face reclamaţii. Oricum, până peste patru zile, când mai ies, poate le primesc. Dacă nu, mă îmbrac cu altceva, n-au decât să facă borş cu hainele mele.
De ceva vreme a început să mă mănânce pielea, cred că pe fond nervos, fără să-mi dau seama, m-am scărpinat în cap până mi-a rămas între degete un smoc de păr, am zis s-o iau mai uşor, doar n-o să mă mutilez acum, că stau singur în casă.
M-am cam plictisit să mă tot uit la filme pe intranet, mai sunt doar comedii siropoase, au scos tot ce era cu dezastre şi boli, să nu afecteze moralul. Nici pe geam nu e mare lucru de văzut: parcul gri-verzui, mohorât, prin care mai trece rar câte un om grăbit, fluturând o sacoşă. Fereastra tot nu avem voie s-o deschidem, nici măcar să vorbim între noi, să strigăm la vecinul de alături sau să spunem două vorbe unui trecător chiar şi aşa, rar, când mai apare. Cred că au camere în becurile de pe stâlpii de iluminat sau senzori de mişcare. Dacă vrei să întrebi pe cineva ce mai face, imediat apare o dronă care îţi cere să respecţi măsurile impuse de starea de urgenţă. Cât mai puţin contact cu exteriorul.
L-am văzut dimineaţă, pe fereastră, pe Mardale, îmi venea să deschid geamul să strig la el: „Mă simt în zar, băgăm o tablă?“, să râd de ce bătaie i-am dat ultima dată, „şase-patru ca la teatru“, bine că n-am făcut-o, a apărut o dronă mică, albă, deasupra lui şi a lansat nişte confetti mov, cine ştie ce puşti se ţine de şotii, mi-am spus şi-am început să râd, apoi am zărit şi drona mare, militară: „Nu vă abateţi de la traseu! Totul va fi bine“, şi‑a doborât cu un foc aparatul buclucaş. Mardale s-a aplecat să strângă bucăţelele de hârtie mov de pe jos, dar drona a lansat un nou avertisment şi l-a curentat.
Mi s-a făcut rău, am vomitat pe pervaz, apoi din nou în baie, m-a apucat şi burta, cred că e pe fond nervos, când m-am întors să şterg geamul cu o cârpă, am văzut că Mardale nu mai era. Strânseseră şi bucăţelele de confetti.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Credit foto scriitor: Adrian Mociulschi
scrie un comentariu