citeste-ma.ro vă oferă un fragment în premieră din romanul Insula de apoi de Vlad Zografi, apărut recent la Editura Humanitas.
Romanul Insula de apoi completează ciclul început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire. Vlad Zografi îmbină observația lucidă, ironia și fantasticul într-o imagine pregnantă a obsesiilor, temerilor și speranțelor care însuflețesc spectacolul lumii de azi. Spiritul romanului e exprimat sintetic prin cuvintele unuia dintre personaje:
„Multe poate accepta sau îndura omul, le acceptă și le îndură uneori resemnat, alteori furios, dar există o limită absolută: n-ai voie să-i răpești speranța vieții de apoi. Dacă s-ar convinge că viața de apoi e un basm, toate suferințele prin care trece ar deveni absurde, toate eforturile – inutile, toate idealurile – derizorii. Ar cădea într-o depresie cumplită, s-ar revolta fără să aibă împotriva cui, n-ar mai munci, n-ar mai face copii, n-ar mai respecta legile și ordinea socială. Viitorul colectiv al unei omeniri lipsite de viața de apoi e un stimulent prea slab ca să ne lăsăm purtați de inerție și să funcționăm docili în continuare, din disperare s-ar dezlănțui haosul sau, tot din disperare, o disperare mocnită, am asista la sinucideri în masă, la apatie generală și la stingerea lentă a civilizației. Numai că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există. Ai vreo dovadă? Ateii cei mai înverșunați, indiferent ce declară și oricât de sincere ar fi convingerile lor, păstrează în zonele obscure ale minții un germene rezistent de îndoială, care ar putea să nu iasă niciodată la suprafață sub o formă coerentă.”
VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.
FRAGMENT
Când Costel s‑a întors acasă, Elena nu dormea. A auzit zgomotele cu care s‑au descuiat pe rând cele trei yale, pașii lui în antreu, apoi pe culoar, ușa de la baie deschizându‑se, torentul din veceu, apa curgând în chiuvetă, ușa de la baie închizându‑se. Dar Costel n‑a intrat în dormitor, a mers mai departe până în living. Elena și‑a încordat auzul încercând să ghicească ce se întâmpla acolo. Percepea zgomote slabe, poate că erau doar în imaginația ei, sau poate chiar ea le producea frecându‑și urechea de pernă. S‑a ridicat în capul oaselor. Pe stradă treceau mașini la intervale neregulate. S‑a culcat la loc. Nici în primii ani ai căsniciei lor nu‑i plăcuse să‑l însoțească la petreceri, a făcut‑o de câteva ori, cedând la insistențele lui, și se izola de obicei într‑un colț, ignorându‑le pe femeile care‑l asaltau și evitând conversația cu binevoitorii curioși s‑o cunoască. Pe atunci făcea mici scene de gelozie după petrecere, din tandrețe, ca să‑i satisfacă orgoliul, dar, cu timpul, a renunțat să mimeze gelozia, și Costel nu i‑a mai propus să‑l însoțească.
De la o vreme, Elena era cuprinsă de un tremur incontrolabil când se întuneca. Nu găsea vreun motiv anume care să‑i declanșeze această panică difuză, nimic din viața ei nu se schimbase prea mult, și bănuia că între ea și lumina soarelui exista o legătură care ieșise la iveală pe neașteptate. Ce fel de legătură nu reușise să‑și dea seama, tremurul îi paraliza mintea, producând doar o succesiune de imagini fără sens. La început, simțea vibrații ușoare în piept, vibrațiile creșteau, se răspândeau spre bazin, coapse, gambe, labele picioarelor, apoi se îndreptau în sus, treceau prin brațe până în buricele degetelor. Elena se ghemuia atunci în poziția fetusului, închidea ochii și rămânea nemișcată. Dacă nu avea norocul să fie singură acasă, trebuia să se stăpânească față de Costel, dar el obosise să reacționeze la „hachițele“ ei, așa cum le numea cu acel rest intratabil de vulgaritate din viața lui anterioară, și îi acorda tot mai puțină atenție, mulțumindu‑se cu ideea că nevastă‑sa era altfel decât celelalte neveste de foști fotbaliști, femei pragmatice și sociabile, însă lipsite de rafinamentul Elenei.
Se măritase cu el dintr‑un calcul simplu, pe care mai târziu nici măcar nu l‑a regretat. Tocmai pusese capăt relației cu un pictor tânăr, deja celebru în străinătate, când l‑a cunoscut pe Costel prin Dora, mama ei. Între Elena și pictor avuseseră loc certuri îngrozitoare – el era o fire tiranică, ea se debarasase în fine de timiditatea excesivă din copilărie și adolescență. După doi ani în care s‑au torturat reciproc, Elena și‑a spus că în iubire nu există libertate, dar a trebuit să mai treacă un an pentru ca partea rațională din ea să învingă partea irațională. Răsărit parcă printr‑un număr de iluzionism din pălăria cu boruri largi a maică‑sii, Costel, spre deosebire de pictor, se purta civilizat, uneori ridicol de politicos. Era optimist, direct și spontan, avea un umor nesofisticat, iar ambiția lui de a se cizela i se părea amuzantă. Cu atât mai bine că nu e din lumea mea, s‑a gândit Elena, cu atât mai bine că între noi nu e o mare pasiune – și i‑a acceptat cererea în căsătorie. Prima reacție a Dorei a fost de stupefacție. A avut discuții chinuitoare cu Elena încercând s‑o convingă că nu se potrivesc, așa cum nu se potrivise nici cu pictorul, dar în mod inexplicabil s‑a răzgândit, ba chiar s‑a încăpățânat să organizeze o nuntă grandioasă, după gustul ei pentru eleganță desuetă, mătăsuri, voaluri, broderii, crinoline și pălării extravagante. Elena a suportat stoică ceremonia cu trei sute de invitați la Mogoșoaia. A fost puțin dezamăgită că lumea fotbaliștilor și jurnaliștilor de la gazetele de sport în care o introducea Costel nu era atât de interesantă pe cât își închipuise, dar s‑a străduit să se ridice la înălțimea evenimentului, a zâmbit în stânga și‑n dreapta, a ascultat și a debitat fleacuri, s‑a lăsat fotografiată, a primit grațioasă complimentele, a băut șampanie, a dansat, fără să rivalizeze totuși cu exuberanța maică‑sii, actrița principală din spectacol. La câteva luni după nuntă a constatat că vechea timiditate îi revenea.
S‑a chircit mai tare în poziția fetusului. Tremurul o scutura acum violent. Se încorda, strângea pumnii, respira precipitat, își auzea dinții clănțănind. În succesiunea imaginilor produse de activitatea imprevizibilă a neuronilor din cortexul vizual a apărut tatăl ei: înalt, slab, cu plete lungi, pomeți proeminenți, nas acvilin și ochi negri. Murise când Elena avea șase ani. Expusă furtunilor electrice care bântuiau prin cortexul ei vizual, figura tatălui se estompa treptat, îi era imposibil s‑o reconstituie cu precizie, ar fi trebuit să apeleze la puținele fotografii rămase într‑o cutie de metal în care fuseseră bomboane ambalate în poleială aurie și cu profilul lui Mozart, de mult nu mai deschisese cutia, o uitase undeva în dulap, dar, trepidând din tot corpul sub teroarea nopții, Elena a descoperit că tatăl ei era în realitate Fiul Soarelui. Pe ce căi a descoperit asta nu‑și dădea seama, nici ce însemna de fapt Fiul Soarelui nu înțelegea, și, oricum, nu căuta explicații. Oprind cu un efort de voință invazia altor imagini și concentrându‑se asupra unei pete cețoase, încerca să revadă momentele trăite alături de el: plimbări în parc – o dădea în leagăn, întâi încet, apoi tot mai tare, până când ea țipa; îi lega șireturile, o ajuta să se îmbrace; îi făcea tartine cu unt și miere; mergeau împreună la cumpărături; o învăța literele alfabetului; când se bărbierea, îi acoperea nasul cu spumă de ras, iar ea se privea uimită în oglindă; o ținea pe genunchi; la culcare, îi spunea povești. Nu reușea să trezească din memorie vocea lui, dar ținea minte că, vorbind, își mișca nervos degetele subțiri ca și cum ar fi cântat la pian.
Rareori partea rațională din ea învingea partea irațională. În copilărie, îi venise ideea că între întâmplările la care asistă se stabilesc legături subterane. Odată, mergând pe stradă, a urmărit căderea lentă a unei frunze gălbui, și imediat în fața ei s‑au ciocnit două mașini. Accidentul era grav, a rămas locului până a sosit ambulanța. Dacă n‑ar fi căzut frunza, s‑ar mai fi ciocnit mașinile? Întrebarea asta a frământat‑o toată ziua. S‑a hotărât să observe atent ce se petrecea în jur, și s‑a adâncit și mai mult în sine fabricând scenarii despre legături fantomatice între evenimente disparate: un cuvânt rostit la televizor și pocnetul becului de la veioză; încruntarea profesoarei de matematică și izbucnirea ploii; pumnul cu care un coleg i‑a spart în recreație nasul altuia și o alarmă declanșată într‑un bloc de lângă școală; deschiderea ușii de la magazinul de vizavi și strigătul unei vecine; răsturnarea din senin a unei pancarte publicitare și criza de ficat a maică‑sii. După un timp, odată cu transformările hormonale prin care trecea, a renunțat la mania de a observa evenimentele din jur, dar gândul că între ele există legături pe care ceilalți nu le bănuiesc supraviețuia în mintea ei.
Când a început să se lumineze, tremurul s‑a atenuat. A dispărut pe rând din mâini, din picioare și din piept. Elena și‑a amintit cum aștepta pe plajă răsăritul soarelui împreună cu pictorul tiranic. Câțiva oameni adunați în grupuri răzlețe priveau spre orizont, bălăcindu‑și picioarele în apă. Era o atmosferă incertă, neliniștitoare, nici câinii n‑aveau chef de zbenguială. Și, în sfârșit, deasupra mării se zărea un punct de lumină roșiatică, apoi o linie, apoi o pleoapă, crescând până se compunea discul întreg. Pe atunci, Elena nu și‑ar fi închipuit ce importanță avea să capete pentru ea răsăritul soarelui.
S‑a ridicat din pat. O durea articulația umărului. S‑a întins, gemând ușor. Era prima dată după multe zile când stătuse trează toată noaptea – de obicei, mai ales dacă bea un pahar de gin tonic, pe la două tremurul scădea, și Elena reușea să adoarmă. Și‑a dezmorțit brațele și picioarele. Nu se simțea obosită. A deschis fereastra. Orașul ăsta murdar are ceva inexplicabil de frumos, și‑a spus. Ieșind din cameră, a înduioșat‑o sforăitul lui Costel.
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Tobias Keller / Unsplash
scrie un comentariu