Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Imperiul Mării Negre. Gloria și decăderea lumii lui Mitridate cel Mare de Duane W. Roller, recent apărut în traducerea lui Sergiu-Adrian Adam.
Conducător viclean și nemilos, strateg iscusit, cărturar – celebru, de altfel, pentru studiul aplicat al otrăvurilor –, Mitridate al VI-lea cel Mare a fost unul dintre cei mai puternici și longevivi dușmani ai romanilor. Ambițiile sale au schimbat cursul istoriei antice, de la Roma și până în Persia. Influența sa asupra bazinului Mării Negre a fost atât de însemnată, încât, după cum arată istoriografia română recentă, chiar formidabilul centru de putere al lui Burebista s-a putut coagula tocmai ca urmare a vidului de putere lăsat de războaiele lui Mitridate cu Roma în Dobrogea de azi și mai la sud. Ridicarea marelui rege get este legată mai cu seamă de soarta cetăților grecești de pe țărmul apusean al Pontului în urma acestui adevărat război mondial al epocii. Pe un alt plan, se poate spune că moștenirea culturală a regelui Pontului a influențat renașterea Romei sub Augustus.
Bazându-se pe sursele romane și grecești, dar și pe mărturiile arheologice și numismatice, istoricul și clasicistul Duane W. Roller scrie cu mare măiestrie istoria gloriei și decăderii regatului lui Mitridate, cu conflictele militare, jocurile de putere extrem de complicate și viața culturală înfloritoare a Pontului. Figura legendară a lui Mitridate își primește locul care i se cuvine în istorie, eliberată de povara miturilor și a reputației sale postume.
„Într-un stil captivant și limpede, Roller povestește cariera îndelungată a lui Mitridate cel Mare, unul dintre cei mai aprigi adversari ai Romei, și ne relatează întreaga istorie a dinastiei lui într-un context istoric fascinant.“ — Lara Fabian, Classical Outlook
„Roller își folosește întreaga măiestrie pentru a scoate la iveală viața fascinantă și marile ambiții ale lui Mitridate cel Mare.“ — David Braund, Universitatea din Exeter
DUANE W. ROLLER (n. 1946) este specialist în istoria și civilizația lumii mediteraneene antice, profesor emerit al Universității de Stat din Ohio. A făcut investigații arheologice în zona levantină, Grecia, Italia și Turcia. Este autorul mai multor volume academice de renume, printre care The Building Program of Herod the Great (1998), The World of Juba II and Kleopatra Selene: Royal Scholarship on Rome’s African Frontier (2003), Through the Pillars of Herakles: Greco-Roman Exploration of the Atlantic Ocean (2006), Cleopatra: A Biography (2010; trad. rom. Humanitas, 2024).
FRAGMENT
Mitridate I a trăit până în anul 266 î.Cr., fiind urmat la tron de fiul său Ariobarzanes.
Ariobarzanes a domnit zece ani și este foarte puțin cunoscut istoricilor. Fiul său Mitridate II a contribuit la consolidarea statutului internațional al Regatului Pontic. Alături de alte state, a participat la ajutorarea insulei Rodos după un cutremur de la începutul anilor 220 î.Cr., dar una dintre cele mai importante decizii ale sale a fost căsătoria cu prințesa seleucidă Laodice IV. Imperiul seleucizilor se număra printre cele mai importante imperii formate după moartea lui Alexandru și era cel mai mare din punct de vedere teritorial – se întindea, la apogeul lui, de la Marea Egee până în India –, iar acceptarea unei căsătorii dinastice cu regele Pontului demonstrează că acesta din urmă reprezenta o importantă putere politică. Una dintre fiicele cuplului, Laodice XI, s-a căsătorit tot în familia seleucidă, devenind soția regelui Antioh III în 222 î.Cr., prin urmare, se poate considera că toți monarhii seleucizi au fost, începând din acel moment, descendenți ai monarhiei pontice. Când fiica lor, Cleopatra I, s-a căsătorit cu Ptolemeu V al Egiptului, linia pontică a devenit antecesoarea continuatorilor acelei dinastii. Astfel, o mare parte dintre familiile regale ale lumii elenistice de mai târziu din perioada romană descindea din Mitridate II și Laodice IV, inclusiv cel mai faimos reprezentant al acesteia, Cleopatra VII.
Mitridate II și-a dedicat ultimii ani din viață extinderii regatului, în special spre sud și vest, și de-a lungul coastei Mării Negre, murind cândva după anul 220 î.Cr. Nepotul său, Farnakes I a fost unul dintre regii importanți ai dinastiei. A ajuns la tron la începutul secolului al II-lea î.Cr. și a profitat de schimbările semnificative din dinamica politică a Asiei Mici, inclusiv de expulzarea rudelor sale, seleucizii, din întreg teritoriul, cu excepția sud-estului, și sosirea romanilor, care erau în urmărirea dușmanului lor, Hannibal.
Față de predecesorii săi, Farnakes a adoptat o politică mult mai agresivă, încercând să extindă controlul pontic în toate direcțiile. A cucerit orașul grec Sinope, la Marea Neagră, și și-a stabilit acolo capitala. Domnia lui a fost dominată, în mare măsură, de războiul cu vecinii săi, obținând unele succese până când romanii i-au oprit expansiunea. Eforturile sale au avut mai mult succes în afara zonei de interes a romanilor, spre nord și est, astfel că el a stabilit relații diplomatice cu orașele de pe coasta de vest a Mării Negre. De asemenea, pare să fi fost primul monarh pontic care a avut acces la lumea tradițională greacă, în special la Atena, unde este posibil să fi fost chiar el cel care a comandat construirea Stoei de Mijloc în Agora. El a promovat arta greacă în regatul său. Cu toate acestea, privind retrospectiv, ambițiile sale îi depășeau propriile capacități, iar războaiele sale au cauzat probleme financiare.
Farnakes a murit la începutul anilor 150 î.Cr. și a fost urmat la tron de fratele său Mitridate IV, care a avut o relație bună cu romanii și locuitorii insulei grecești Delos, unde au fost comemorați atât el cât și sora sa-soție Laodice. Farnakes a murit în anul 149 î.Cr. și a fost urmat la tron de nepotul său Mitridate V, care a trimis ajutor romanilor în ultimul lor război împotriva Cartaginei. În timpul domniei sale, Regatul Pergam a fost cedat romanilor, provocând schimbări majore în politica din vestul Asiei Mici, acela fiind momentul când romanii au obținut pentru prima dată un teritoriu acolo. Pontul era acum cel mai mare și mai bogat stat regional, iar politica sa a fost, la început, de a sprijini Roma. Dar Pontul a fost cuprins de haos, în jurul anului 120 î.Cr., după ce Mitridate a fost asasinat de apropiații săi, iar pe tron a venit fiul său adolescent Mitridate VI.
Partea a doua a cărții analizează parcursul lui Mitridate VI cel Mare, care a domnit între 120 î.Cr. și 63 î.Cr. Cariera sa este bine documentată și, inevitabil, orice studiu al dinastiei mitridatice insistă asupra acestei perioade. El a fost singurul rege pontic care a avut o posteritate semnificativă, intrând rapid în cultura populară. După primii ani mai controversați, când domnia sa nu era deloc sigură din cauza problemelor legate de moartea tatălui său, el s-a angajat într-un program ambițios de răspândire teritorială, care a început prin controlul zonei de coastă a Mării Negre. A preluat orașele de pe coasta de nord, și anume regiunea numită Bosporos. A pus stăpânire și pe partea de vest a Armeniei, cunoscută sub numele de Armenia Mică. Până la sfârșitul secolului al II-lea î.Cr., Mitridate controla nu doar ținutul tradițional al Pontului, ci și regiunile din jurul Mării Negre, la est și la nord, teritoriul Bosporosului și alte ținuturi dincolo de el.
Aceste acțiuni au atras imediat atenția romanilor. O mare parte din teritoriul pe care îl dobândise era dincolo de zona lor de interes, dar romanii nu puteau rămâne indiferenți în fața unui monarh atât de agresiv, al cărui regat nu era departe de provinciile lor estice. Mai mult decât atât, existau zvonuri că urma să meargă în regiunea Dunării Inferioare și chiar până la Adriatica, regiuni foarte importante pentru romani. Totuși, haosul intern de la Roma, precum și propriile lor războaie din Africa și Galia sau împotriva aliaților lor italieni au împiedicat un răspuns roman rapid, ceea ce l-a încurajat pe rege și mai mult. Dar, în momentul în care a mers la vest de Pont până la granițele teritoriului roman, situația s-a schimbat.
Alianța cu regele Armeniei Mari, Tigranes II, care s-a căsătorit cu fiica lui Mitridate în jurul anilor 90 î.Cr., a sporit influența lui Mitridate, iar cei doi regi au creat o forță politică majoră, posesiunile lui Tigranes extinzându-se spre platoul iranian și în Siria. Astfel, Pontul și Roma s-au îndreptat tot mai mult spre un război deschis. Totuși, regele a continuat să susțină statele grecești și un monument în cinstea lui a fost ridicat pe insula Delos în 102–101 î.Cr.
În anul 89 î.Cr., Roma a răspuns expansiunii teritoriale a lui Mitridate și, după câteva negocieri inutile, a izbucnit războiul. Cauzele acestuia au fost complexe și, parțial, s-au datorat creșterii complicațiilor de ordin politic din Roma de la începutul secolului I î.Cr. Războiul s-a transformat rapid într-o încercare de expulzare a romanilor din Asia Mică și chiar din Peninsula Greacă. Cel mai notoriu incident a fost porunca regelui de a ucide mii de romani și italieni în orașele romane din Asia, ca răspuns la exploatarea exercitată de colectorii de taxe și negustori. De asemenea, el a format un guvern pontic marionetă la Atena, dar, în timp, faimosul oraș grec a fost jefuit de proconsulul roman Lucius Cornelius Sulla, care conducea războiul în Asia și l-a forțat pe rege să accepte condiții de pace extrem de nefavorabile în 85 î.Cr.
Mitridate și-a petrecut următorul deceniu înarmându-se iarăși ca să-și restabilească poziția. O serie de campanii militare și demersuri diplomatice haotice între 83 și 81 î.Cr. au fost denumite de sursele antice drept Al Doilea Război Mitridatic, dar a adus puține beneficii părților implicate. Regele a continuat să mobilizeze trupe, iar invazia sa din Bitinia – un teritoriu la vest de Pont care tocmai fusese obținut de Roma – a precipitat Al Treilea (și ultimul) Război Mitridatic în anul 73 î.Cr. Acesta a fost mai lung și mai complex decât primele două și, după câteva succese obținute la început, norocul regelui s-a terminat, când cei doi proconsuli trimiși împotriva lui, Lucius Licinius Lucullus (73–66 î.Cr.) și Gnaeus Pompeius (Pompei cel Mare, 66–63 î.Cr.) l-au forțat spre poziții defensive. Până la sfârșitul anului 66 î.Cr., regele era în plină retragere, abandonând Pontul și călătorind în jurul zonei de est a Mării Negre pentru a-și stabili reședința la Pantikapaion, unde a fost ucis în cele din urmă, la cererea sa, de una dintre gărzi. Pontul tradițional a fost provincializat, iar teritoriile bosporiene, puse sub stăpânirea fiului său, Farnakes II, care a fost supravegheat îndeaproape de romani.
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Giga Khurtsilava / Unsplash (crop)
scrie un comentariu