Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Îndoiala. O explorare în psihologie de Geoffrey Beatie, în traducerea lui Vlad Russo, apărut recent în colecția Știință PSI.
Împletind cele mai recente cercetări științifice din domeniu cu studii de caz asupra unor figuri celebre ca Jung, Kafka, Picasso și Alan Turing, Geoffrey Beattie prezintă îndoiala ca pe unul dintre conceptele centrale ale psihologiei.
De la îndoiala de sine și sindromul impostorului la transformarea în armă a îndoielii cu privire la schimbările climatice, autorul ne arată în ce fel se insinuează această stare în mintea noastră, cum se dezvoltă și ajunge să ne schimbe. Îndoiala poate fi un mecanism rațional sau irațional, sistematic sau aleatoriu, sănătos sau patologic, productiv sau neproductiv.
Doar de noi depinde s-o recunoaștem, s-o înțelegem și să-i evaluăm costurile în plan personal și social.
„Este una dintre cele mai strălucite cărți pe care le-am citit… Geoff Beattie îl poartă pe cititor într-o călătorie narativă prin mintea unora dintre cei mai mari scriitori și oameni de știință din istorie, pentru a înțelege felul în care îndoielile lor le-au marcat realizările creative și științifice. El analizează și cum e folosită îndoiala pentru a răspândi diverse teorii ale conspirației… Scrisă în stilul narativ accesibil cu care ne-a obișnuit – să nu uităm că Beattie este un prozator consacrat și un distins psiholog –, este o carte pe care ți-e greu s-o lași din mână. Ne ajută să înțelegem cine suntem cu adevărat ca specie – singura specie care cunoaște îndoiala – și să-i folosim sau să-i contracarăm forța enormă de a ne controla viața; de aceea, este o lectură obligatorie pentru fiecare dintre noi.“ — Marcel Danesi, profesor emerit de antropologie, University of Toronto
„Beattie ilustrează strălucit știința îndoielii cu câteva studii de caz fascinante – de la scepticul Kafka la Picasso cel atât de sigur de sine – și felul în care ea poate fi abordată terapeutic.“ — BRIAN BUTTERWORTH, profesor emerit de neuropsihologie cognitivă, University College, Londra
În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.
GEOFFREY BEATTIE, profesor universitar, psiholog, scriitor și jurnalist britanic, a absolvit psihologia la University of Birmingham și a obținut doctoratul la Trinity College (Cambridge). Predă în prezent psihologia la Edge Hill University și este Visiting Scholar la Oxford Centre for Life‑Writing (OCLW) și la Wolfson College (Oxford). Este membru al British Psychological Society, Royal Society of Medicine și Royal Society of Arts. Cercetările sale se axează pe rolul proceselor implicite în luarea deciziilor și în comportament (comportamentul nonverbal în comunicarea multimodală, cogniția implicită în luarea deciziilor privitoare la discriminare și schimbările climatice), aplicarea tehnicilor psihologice în viața de zi cu zi, psihologia boxului și alergării, studii etnografice cu privire la viața clasei muncitoare în Marea Britanie etc. Printre scrierile sale se numără: Talk. An Analysis of Speech and Non‑Verbal Behaviour in Conversation (1983; încununată cu Spearman Medal oferită de British Psychological Society), We Are the People. Journeys Through the Heart of Protestant Ulster (1992) și The Corner Boys (1998) (ambele pe lista scurtă pentru Ewart‑Biggs Literary Prize), On the Ropes. Boxing as a Way of Life (1996; pe lista scurtă a William Hill Sports Book of the Year), Why Aren’t We Saving the Planet. A Psychologist’s Perspective (2010), Our Racist Heart. An Exploration of Unconscious Prejudice in Everyday Life (2013), Rethinking Body Language (2016), Trophy Hunting. A Psychological Perspective (2019; pe lista scurtă a Taylor & Francis Outstanding Book și Digital Product Award), The Psychology of Climate Change (2019), Selfless. A Psychologist’s Journey through Identity and Social Class (2020). Cărțile sale au fost traduse în chineză, portugheză, italiană, finlandeză şi germană.
FRAGMENT
Asociația Americană de Psihologie definește îndoiala ca „nesiguranța sau lipsa de încredere în ceva sau cineva, inclusiv în sine însuși“, amintindu‑ne că îndoiala este o „percepție“, caracterizată însă de „o puternică componentă afectivă“. Știu acest lucru fiindcă îl simt pe pielea mea, așa cum o simt atâția dintre noi, dar poate că nu toți. Unii par imuni la îndoială. Eu am avut de multe ori acest sentiment tulburător venit de nicăieri; și poate fi extrem de intens. Ezit de obicei între mai multe alternative, cântărind mereu argumentele pro și contra, și ajung în cele din urmă să fac o alegere aparent greșită, însoțită de anticiparea unor sentimente negative, ba chiar de regrete. Sunt lucruri care se petrec în cele mai banale situații.
Mă aflu la supermarket cu câte o conservă de mazăre în fiecare mână. Le citesc cu atenție etichetele, compar prețurile, mărcile, efectele lor asupra mediului înconjurător, închipuindu‑mi în același timp cum vor arăta pe farfurie, ce culoare, ce gust și ce consistență va avea fiecare. Stau câteva minute în cumpănă. Dar e doar mazăre, ce Dumnezeu! Poți avea regrete când cumperi mazăre? Văd că ceilalți cumpărători se uită la mine. Mâinile se ridică și coboară pe rând, lumea și‑o fi închipuind că m‑am apucat să jonglez. Cântăresc, metaforic vorbind, conservele de mazăre, încercând să iau o hotărâre. Îmi dau seama că dezbaterea mea cu mine însumi începe să fie percepută de cei aflați la alte rafturi. Situația devine neplăcută. O bătrână pensionară trece agale sprijinindu‑se de căruțul ei care scârțâie groaznic. Se oprește la raftul cu conserve de mazăre. Îmi observă mișcările mâinilor; ne privim în ochi. „Ce părere aveți?“ o întreb, simțind că pot tranșa dilema. Se uită la mine surprinsă puțin, ba chiar intrigată. Bănuiesc că n‑a mai văzut așa ceva. O fi crezând că lucrez în supermarket și fac studii de piață despre conservele de mazăre, dar că am uitat să‑mi pun uniforma. Are însă vreme de pierdut, și după o pauză îmi zice, ca să‑mi facă pe plac: „Aia din mâna stângă.“ Apoi ia un alt fel de conservă de pe raft și pleacă. Se uită în urmă, ca și cum ar vrea să scape de mine. Rămân încurcat. Dilema e aproape rezolvată, deși nu tocmai. De ce‑o fi cumpărat femeia alt fel de conservă, dacă era așa de sigură și lua hotărârile așa de rapid? Aleg conserva pe care a luat‑o ea și mă îndrept spre capătul raftului, apoi mă opresc brusc și mă întorc să iau una din conservele pe care le‑am studiat la început, orientându‑mă doar după preț. În aceeași seară, îmi dau seama că de fapt n‑are un gust prea grozav, și mă simt foarte prost. Prietena mea se holbează la mine, i se citește totul în priviri: „De ce naiba ai cumpărat tocmai mazărea asta?“
Îndoiala are toate aceste componente: conștiința situației în care te afli și a dilemei care‑i stă la bază; un sentiment puternic și uneori o presimțire caracteristică; ezitare și o senzație de jenă în public; regret și anticiparea regretului; lipsă de naturalețe în multe situații. O pacoste, ce mai. Aș vrea să știu de ce anumiți oameni n‑au îndoieli când e vorba de decizii monumentale, iar eu stau și cântăresc în văzul lumii argumente pro și contra când e vorba de conserve de mazăre.
Așadar, de unde‑mi vin îndoielile și nesiguranța? E o întrebare care m‑a chinuit ani de zile. Ele nu par să fi fost moștenite sau învățate din familie, printr‑un soi de imitație. Familia mea a fost întotdeauna foarte hotărâtă, iar fratele meu, chiar impulsiv și încrezător în sine; aveau puține îndoieli (chiar dacă din pricina firii sale impulsive fratele meu a murit într‑un accident de alpinism în Himalaya, fapt ce urma să aibă o mare înrâurire asupra mea mai târziu – el avea treizeci de ani când a murit, iar eu douăzeci și șase) și erau uimiți de nesiguranța mea manifestată de timpuriu, care a părut să se agraveze odată cu intrarea la liceu. Am devenit un tânăr măcinat de îndoieli. La urma urmei, faptul de a șovăi în fața unor conserve de mazăre în supermarket e plin de consecințe psihologice. Ce se întâmplă când ai de luat o hotărâre importantă, dacă ești incapabil să iei o hotărâre și ești asaltat de îndoieli, conștient cu asupra de măsură de starea permanentă de ezitare și ambiguitate? O iei de la capăt? Treci prin același proces de rezolvare a nesiguranței și anxietății? Te deprinzi cu el, indiferent de felul în care e privit din afară? Devine un mecanism de adaptare? Accepți să devină un obicei? Devine o parte a felului în care te înțelegi pe tine însuți? Devine parte a identității tale?
Pentru mine cu siguranță da, iată de ce sunt atât de interesat de procesul îndoielii. S‑ar părea că sufăr de o îndoială severă, care s‑a generalizat și răspândit. Am îndoieli cu privire la mine însumi și la capacitatea mea de a face cele mai simple lucruri, cum ar fi să schimb o siguranță, să deschid o conservă sau să‑mi schimb uleiul la mașină (nesiguranță foarte ciudată, tata fiind mecanic auto). Rămân mereu neajutorat, așteptând ca cineva să‑mi vină în ajutor. Am îndoieli cu privire la capacitatea mea de a lua decizii corecte. Alți psihologi ar putea eticheta toate astea (cam prematur, după mine) drept o scăzută stimă de sine sau pur și simplu neîncredere în capacitatea de a îndeplini o sarcină cu succes. S‑ar putea spune că de aici ar trebui să înceapă orice examinare psihologică; că trebuie doar să încerci să înțelegi de ce te simți atât de stângaci, de incapabil. Eu cred însă că în foarte multe lucruri nu sunt chiar așa de ineficient: de pildă, nu‑mi era teamă că nu voi reuși să mă achit de o sarcină școlară, deși dacă nu eram examinat o vreme mi se strecurau în suflet îndoieli stranii. Trebuia deci să fiu examinat regulat pentru ca îndoiala să dispară temporar. Mă rugam mult să‑mi iau examenele când eram în școală, și s‑ar putea ca și asta să fie un lucru important. Eram aproape superstițios. Nu conta ce se spunea în jurul meu despre capacitatea mea, sau ce note luam la colegiul meu de lux cu un ditamai „Royal“ în nume. „Școala e grozavă – îmi spunea mama –, știu exact ce au de făcut; dacă n‑ai fi la fel de deștept ca ăia cu moț, ți‑ar spune‑o pe șleau.“ Eu însă eram asaltat de îndoieli. O voce interioară îmi amintea când fusesem examinat ultima oară. Toate gândurile mi se învârteau aici: cât a trecut de la ultimul examen. „Șase luni reprezintă foarte mult pentru un creier în formare – îmi spunea vocea mea interioară; dezvoltarea creierului ți s‑a oprit imediat după ultimul examen. Poate că nu mai funcționează; poate s‑a înțepenit.“ Din pricina acestei îndoieli munceam mai mult. Sentimentul era neplăcut, dar poate că în acest caz favoriza adaptarea. Multă lume m‑ar socoti un om dependent de muncă, care‑și caută liniștea în efortul perpetuu. Oamenii dependenți de muncă par uneori să realizeze multe lucruri; aș vrea să știu în ce măsură îndoiala stimulează acest tip de dependență.
Îndoiala, în variatele ei forme, rămâne să fie descoperită, explorată și descrisă – de unde ne vin îndoielile, cum se dezvoltă, ce acțiune au, cum ne stimulează creșterea și dezvoltarea, sau invers, cum ne pot reduce la tăcere și cum ne pot desființa, cum pot fi folosite împotriva noastră.
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu