În „ziua când marea a devenit vizibilă de la gară”, în Le Havre, pe 7 septembrie 1944, cei care scăpaseră vii în urma bombardamentelor nu mai aveau ce să regăsească în orașul ras de pe fața pământului de Aliați în Al Doilea Război Mondial.
Maylis de Kerangal, cunoscută pentru Să-i reparăm pe cei vii (2014), autoare a mai multor romane de la debutul său din 2000, a adus laolaltă, în cea mai nouă carte a sa, Ziua refluxului (Litera, 2025, traducere din franceză de Sanda Spiridon), conflictele marcante ale prezentului, în paralel cu trecutul dureros al orașului portuar din nordul Franței, Le Havre.
Pornește, în mod cu totul surprinzător, de la un eveniment care sparge tihna unei vieți obișnuite din Parisul modern. O femeie e sunată de un ofițer de la poliția din Le Havre, acolo unde fusese găsit pe plajă cadavrul unui bărbat care avea în buzunar un bilețel cu numărul ei de telefon. Un indiciu firav, dar singurul, e ceea ce devine puntea de legătură între acest prezent în care e anchetată o crimă și un trecut pe care îl rememorăm odată cu personajul principal – o iubire pierdută, rămasă pentru totdeauna sub semnul întrebării, distrugerea orașului în Al Doilea Război Mondial, interviul luat în tinerețe lui Jacqueline, o femeie care avea douăzeci și unu de ani în timpul bombardamentelor din luna septembrie, transformarea treptată, după reconstruire, a orașului din prezent, spre o nouă degradare survenită în urma transformării orașului Le Havre în una dintre principalele porți de intrare a drogurilor în Franța.
Click sau scan pentru a susţine site-ul citeste-ma.ro:
Dincolo de construcția originală, Maylis de Kerangal reușește să mențină, de-a lungul întregului roman, atmosfera unei nesfârșite după-amiezi ploioase de toamnă, o ploaie rece care îneacă tot, șterge parțial amintiri și memoria celor care încearcă să le recupereze, indiferent de formă. Evenimentele din viața protagonistei ies la iveală odată cu această reîntoarcere în Le Havre, dar păstrează această senzație de degradare fină și, mai ales, inevitabilă.
Ca sub o hipnoză se scurge timpul petrecut în Le Havre:
„De aproape, piatra neagră emana un miros de sare și de alge putrede, puțea a creveți și a costumul de surfing uitat în fundul garajului. I-am dat ocol, am râcâit puțină păcură cu ajutorul pilei de unghii pe care o aveam în geantă, după care ceva s-a pus în mișcare, ceva ce-mi scăpa de sub control, am măsurat terenul, mi-am numărat pașii de la piatră până la dig, apoi de la piatră la mare, zgomotul valurilor a devenit mai puternic, auzeam galeții care se loveau unii de alții, răvășiți în spumă, mi-am notat rezultatele într-un carnețel, stătea să plouă, (...) totul se petrecea ca și cum febra anchetei pusese stăpânire pe mine.”
Rătăcitori, acești pași nu adună indicii care să ajute ancheta poliției, ci doar piese din trecut, fragmente de istorie și reflecții asupra conflictelor armate din prezent, criticând deschis acțiunile statelor-agresor. „Realitatea fizică avea un singur chip, întotdeauna același, al haosului” rămâne sintagma care definește o perspectivă lucidă asupra istoriei, iar aceeași detașare pe care o păstrează într-un ritm perfect face ca un val de emoție profundă să iasă la suprafață, un reflux care nu repară nimic, dar care transformă hazardul în suportabil și relațiile dintre oameni în unica plasă de siguranță:
„Octombrie, și acum așteptarea mă istovește, rituri de conjurare îmi afectează traiectoriile, îmi contrariază gesturile, îmi întrerup vorbele – injoncțiuni anoste mi se înghesuie în minte când ajung acasă, gânduri magice: nu trebuie să mă uit în cutia poștală decât după ce deschid ușa, nicio mașină nu trebuie să treacă prin spatele meu când pășesc peste prag, nici corpul și nici geanta mea nu trebuie să atingă zidurile casei scărilor. Îmi spun că dacă aștepți prea mult, împiedici lucrul să se întâmple, aștept să nu mai aștept.”
Protagonistul real e orașul-fantomă peste care se suprapune Le Havre din prezent, alături de istoria peste care se scriu, din nou și din nou, pagini mai mult sau mai puțin brutale. Micile detalii sunt cele din subsol, martori încă în viață, prinși între dorința de a celebra viața și tragedia de a trăi pentru totdeauna cu trauma pierderii celor dragi. Istoria e cea anchetată aici, de fapt – cât de just e să sărbătorim eliberarea unei țări când acea eliberare s-a făcut cu prețul unor vieți nevinovate? Cum privim istoria în prezent și cât de obiectivi reușim, de fapt, să mai fim?
Analiza scriitoarei franceze cu privire la evenimentele din prezent e lucidă și curajoasă, țesută de-a lungul unui roman care nu devine unul plin de predici, ci păstrează sensibilitatea necesară mesajelor care ajung la destinatari.
Istoria ne învață că există acțiuni fără sens, anchete bazate pe piste false, concluzii pripite și povești care nu mai pot avea parte de un final nou, de o rescriere a ceea ce s-a petrecut deja. Salvarea prin scris e posibilă doar pentru această continuă și necesară nevoie de a înțelege mai bine istoria, de a desluși în timp util (când e posibil) prezentul și de a ne percepe viețile prin filtrul unei detașări lucide. Fără ornamente inutile, fără fraze în plus, fără iluziile care distorsionează evenimentele minore și majore în egală măsură.
Ziua refluxului e ziua în care tot ceea ce se întoarce dinspre trecut joacă un rol-cheie în reasamblarea prezentului pentru a-i putea supraviețui fără a mai cădea pradă, din nou și din nou, iluziilor.
Maylis de Kerangal, „Ziua refluxului”, Editura Litera, anul publicării: 2025, traducere din limba franceză de Sanda Spiridon, nr. pagini: 272
Cumpără cartea:
Fotografie reprezentativă: Birmingham Museums Trust / Unsplash
scrie un comentariu