Având la activ biografii romanțate, poeme-roman, povestiri, plachete de versuri, antologii de publicistică și romane, tânărul creator Andrei Crăciun își exersează talentul în sfere literare pe cât de diferite pe atât de complementare, ceea ce presupune o versatilitate care nu este la îndemâna oricui.
După „Prietenul visătorilor și al învinșilor” și „Nu mai suntem nemuritori“, Andrei Crăciun ne propune un alt roman, „Viața de apoi a poetului”, o tulburătoare incursiune în efemeritatea iubirii și veșnicia Poeziei, care poate fi la fel de bine interpretată în cheia opusă, a efemerității Poetului și a veșniciei iubirii. Căci Poetul lui Andrei Crăciun s-a stins demult, dar ecourile iubirii lui răsună la fel de melancolic, duios și profund în toate cele 20 de conștiințe feminine a căror viață a tulburat-o sau îmbogățit-o.
Fie că e vorba de Sonia-tătăroaica, de Sara-evreica, de Dora-prostituata sau de alte și alte femei, trecerea lui Alexandru-poetul prin viața lor este cometa ce răscolește sufletul și existența, lăsând urme abisale în memorie și în suflet, perturbând continuitatea și punând în loc amintirea unicității sufletului de poet. Căci destinul poetului este precum cel al unui lup singuratic, menit să se apropie vremelnic de ai lui, dar destinat solitudinii – un mare absent – absorbit de propriul eu și de propria menire, aceea de a crea.
Imaginea lui Alexandru-poetul se reflectă, întocmai ca un diamant, în sclipirile din viețile femeilor pe care le-a iubit și care, la rândul lor, l-au păstrat în suflet. Portretul lui este un imens puzzle – el este reporter, profesor, călător – dar, mai presus de toate, Poet. Moartea lui, inexplicabilă și implacabilă, dau iubirii sale aura tragică și prețioasă a ceea ce va fi, de acum, doar amintire, urma inefabilă a unei existențe la trecut.
Rupând ritmurile melancolice, nostalgice după tinerețea și iubirile pierdute, cele trei voci masculine – a Povestitorului, a lui Dumnezeu și a lui Alexandru însuși – inserate în roman, nu aduc mai multă lumină în descifrarea morții poetului, la fel de caleidoscopică precum viața lui, ci par doar că echilibrează perspectiva cvasifeminină de până atunci, într-un pact tacit cu cititorii. Ba chiar am putea spune că atunci când vorbește Alexandru, tonul și perspectiva se schimbă, melancolia e înlocuită cu un anume cinism.
„Nici nu mai spun că vocile acestor femei au parcă același timbru, ca și cum ar fi una singură, care ia alte chipuri sau poartă alte măști, ori ele erau cum nu se poate mai diferite.”
Alexandru negociază revanșard cu Povestitorul, clamându-și propria perspectivă.
„Și ce vor ele, povestitorule? Unde sunt actele lor de voință, unde e tensiunea, unde e conflictul, unde e intensitatea, unde e coerența, unde e adevărul acestui text? E suficient să vă spun atât: dacă l-aș întâlni pe povestitor într-o zi de toamnă, l-aș lua de nasturele paltonului și chiar i-aș da două palme care să facă istorie.”
La finalul romanului, un Dumnezeu lucid și autocritic („…și adevărul e că nu am făcut nici cerul, nici pământul, nici omul din iubire…“) ne adresează întrebarea-postulat și corolarul său, ziditor de sens:
„Ce rămâne dintr-o viață?… Cât ai iubit și cât ai fost de iubit. Asta e tot ce rămâne.”
Superbă odă adusă vieții, iubirii și poeziei, cartea lui Andrei Crăciun relevă o sensibilitate și un talent aparte, în vremuri în care poezia pare că a căzut, mai mult ca oricând, într-o nedreaptă desuetudine.
Andrei Crăciun, „Viața de apoi a poetului”, Editura Nemira, anul publicării: 2021, nr. pagini: 160
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Karl Magnuson pe Unsplash
scrie un comentariu