Florentin Popa (născut în 1989, la Băicoi), a debutat în 2013 cu volumul de poezie Trips, heroes & love songs, apărut la Casa de Editură Max Blecher. A urmat apoi volumul Efrafa (2017, Charmides), iar recent, Florentin Popa, membru al platformei culturale Mafia Sonetelor, a revenit cu Dezintegrare, la Editura Oh My God Publishig (2021).
Încă de la început aș vrea să spun că poezia lui Florentin Popa din noul său volum comportă un mix cât se poate de interesant și de rar întâlnit, acesta aducând la un loc lumea modernă, ba chiar postmodernă/postumană a calculatoarelor și a mediului virtual, și lumea ancestrală a vieții rurale, îmbibate de mituri și de arhetipuri, realizând astfel un colaj vibrant, o țesătură vie, care contribuie în primul rând la întârzierea rupturii definitive ce se preconiza până nu demult între aceste două lumi: „ascultă prietene,/ ăsta e visul din noaptea ce-a trecut/ cerurile s-au sfâșiat cu țipăt/ și malurile negre de pământ au mugit înapoi/ iar între ele – stăteam eu/ alături de o făptură înfricoșată/ omul cu tălpi de leu și chip de strigoi/ și aripi de pasăre// iar ghearele lui s-au încâlcit în părul meu/ și s-a năpustit asupra mea, și m-a înecat în strânsoarea lui/ și m-a prefăcut, și brațele mele/ le-a făcut aripi acoperite cu pene/ și m-a dus departe, la palatul reginei peste beznă – / Irkalla – / în casa cu pridvorul nebătut de glezne/ pe drumul unde nu se află cale-ntoarsă:/ acolo e casa unde locuiesc în beznă/ colb e mâncarea lor și lut e carnea lor/ și-s goi afară de-acoperământul aripilor/ nu văd lumină, locuiesc în beznă// am pășit peste pragul casei de țărână/ și-am văzut împărații lumii tânguind după coroanele aruncate în unghere/ puse deoparte pentru totdeauna/ cei care-au stat în slăvi cu zeii, Anu/ și Enlil, acum în tină precum slujnicii/ în casa de țărână unde am intrat/ și unde își aveau sălașul preoți și vlădici,/ preoți ai slavei din delir și ai litaniei/ ai incantației și ai extazului// și-acolo Ereshkigal, regina lumilor de jos/ ce ține cartea morților pe coapse/ și-a ridicat privirea din lutul tăbliței/ țintindu-mă cu ochii, și-a-ntrebat: „cine/ mi l-a adus acum pe-acesta aici?”// m-am trezit ca un om stors de tot sângele/ ce rătăcește-nsingurat într-un desiș de trestii”.
Se observă în poemul de mai sus, pe lângă tema visului și a mitologicului, mai pregnante, și tema întunericului, a lipsei luminii, temă ce ar fi putut părea aleatorie și lipsită de importanță, dacă nu ar fi fost reexploatată atât în poemul mema pentru nevăzători, cât și în technical hitch, fapt ce pune tema orbirii sub lupa analizei psihologice, devenind astfel clar ca lumina zilei că Florentin Popa a optat voluntar pentru acest demers de a amenda orbirea metafizică a celor care nu mai știu sau nu mai vor să vadă esențele din lumea în care trăiesc.
De altfel, ceea ce mi se pare spectaculos la poezia lui Florentin Popa este modul în care acesta reușește să ascundă emoția printre construcțiile poetice dominate de termeni din sfera tehnologiilor de orice fel și a realității virtuale, dar nu pentru a o obstrucționa, ci mai curând pentru a o proteja. Emoția în poemele sale poate fi asemănată cu o perlă prețioasă pentru care trebuie să te scufunzi în mare sau în ocean, să explorezi, să excavezi, să depui un efort considerabil pentru a-ți câștiga dreptul de a te bucura de ea. Altfel spus, aparenta obstrucționare a emoției este doar un mecanism poetic de a-i augmenta strălucirea. Iar partea și mai frumoasă este că, la o lectură mai atentă, ajungi să îți dai seama că de fapt totul este despre emoție, despre trăire, despre sentimente, despre grijă față de cei mai slabi și despre dragoste față de cei iubiți: „astăzi am ajutat un porumbel: m-am pus pe vine/ l-am descusut din sârme, i-am zis ZBOARĂ MEN/ s-a înălțat apatic, aproape cu rușine/ ca un călugăr întors la schit dintre mireni”; „vino să mă vezi mamă în lumea mea/ dincolo de merii înfloriți/ fac one-linere penibile în powershell/ și urlu la oameni în cockney/ îmi fac avânt și nu știu cât de adânci sunt gropile/ peste care sar/ niciodată/ și vreau să fac lumină mare pentru tine/ nu mă lăsa mamă// să fac lumină mică/ pentru tine”; „te-am visat din nou bunico/ deșirai broboane de struguri și le apăsai în pâine/ și ți-am promis că o să fie bine la cluj/ că nu o să mor între unguri/ că o să-ți aduc pâine cu cartofi/ și te-am mângâiat pe frunte sub bolți de aguridă/ stângaci, aproape școlărește/ și ți-am strivit pomeții și ți-am apăsat părul pe creștet/ ca pe o fetișcană în ultima zi de tabără știind că/ nu o să te mai văd curând cândva/ vreodată”; „sunt și momente ok – momente în care/ nu suntem disperați să ne cunoaștem/ până la sadism, să urmărim cu degetul apăsat/ înmuiat în scuipat când citim o foaie de cenușă/ să folosim ciurul lui eratostene ca să demascăm/ dintr-o casă de doi oameni cine a lăsat/ lumina aprinsă în baie cheia nescoasă din ușă/ când dragostea dulce se termină și putem să stăm/ zece minute ca două scaune de plastic lăsate în ploaie// cu lucerna și cioburile crescând în jurul nostru/ cu tâmpla lipită de clavicula mea/ deși asta mă forțează să dorm pe spate/ și mă face să am coșmaruri în fiecare noapte”.
Așadar, Florentin Popa reușește să fie poet în toată puterea cuvântului, să creeze atât stări de o vibrație foarte înaltă, cât și țesături de imagini puternice, și mai ales să realizeze acea fuziune atât de necesară astăzi între poezia de esență tare, autentică, și tendința actuală spre post(h)umanism, Dezintegrare putând fi socotit un reper în această direcție a poeziei românești contemporane.
Florentin Popa, Dezintegrare, OMG Publishing, anul publicării: 2021, nr. pagini: 98
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Will Francis pe Unsplash
scrie un comentariu