Am avut un moment de derută și panică atunci când medicul nefrolog mi-a dat verdictul: „De mâine vei începe dializa!” Atunci am realizat că mi se va schimba total viața și că dializa va fi parte din mine, iar eu parte din ea. Mă simțeam dezorientat și nu știam încotro s-o apuc, dintr-un om activ mi-era sortit s-ajung ca o legumă, trebuia să-mi găsesc un refugiu și o altă preocupare… Am început timid să scriu postări scurte și comment-uri pe Facebook, apoi un miniserial (dacă-l pot numi astfel) intitulat „Stelică, mândria țării” despre un polițist gras, corupt și incult, până ce mi-am dat seama că nu mă reprezintă și l-am întrerupt.
Atunci am realizat că scrisul e oaza mea de liniște, opusul dializei, reversul, evadarea și refugiul meu. Salman Rushdie spunea că „un scriitor trebuie să scrie ca și cum scrisul e mai important decât viața-n sine…” Daca dializa mă împinge încetul cu încetul spre marele final, scrisul, dimpotrivă, mă trage înapoi de unde am plecat, iar eu mă arunc orbește în brațele lui fără să mai țin cont de nimic. Astfel că mă refugiez în camera mea, mă țin de tastele laptopului ca să nu cad, timp în care cuvintele se tastează singure, iar fraza se scrie de la sine. Scriu ca să exist, să nu uit, să las ceva în urmă, să văd mai pe-ndelete, din mai multe unghiuri, tot ceea ce am pătimit și pătimesc. Scriind, eu țes o pânză în jurul unor întâmplări, amintindu-mi de copilăria petrecută la țară, de oamenii de atunci, ba chiar și de prezentul neclar și tulbure, de infecția cu Covid 19, decesul mamei mele…
Scriu pentru că vreau să mă împac cu moartea care are forme infinite. Nu sunt un sinucigaș, ci un om simplu care trăiește cu un scop, acela de a întări viața prin scris, de a îndepărta răul, boala, infirmitatea cu puterea cuvintelor…
Aneta sunt eu. Ești tu cititorule și cititoareo. Suntem noi toți cei ce ne apropiem de 50 de ani sau am trecut peste…
Aneta e cartea copilăriei noastre petrecută la sat sau la oraș, la coadă la pâine, cu cartela-n mână, la coadă la butelii în gerul iernii când legam între ele cu lanț capacele și bâjbâiam pe întuneric atunci când era luat curentul în tot orașul și când stăteam înghesuiți la coadă la carne, zahăr, ulei sau unt…
Aneta e ceea ce ne-am dorit cu toții să devenim atunci când am fost tineri, nu să plecăm în Spania, Italia, Germania pentru un trai mai bun și o viață decentă atât pentru noi cât și pentru copii noștri…
Aneta e o generație, a noastră, a celor ce încă putem schimba în bine țara asta, a celor care am făcut într-adevăr școală, a celor care am dat treapta întâia și treapta a doua, apoi examene la facultate acolo unde erau cel puțin zece candidați pe un loc…
Aneta e despre satele noastre din ce în ce mai pustii, golite de locuitori, cu casele-n păragină și curțile năpădite de buruieni, cu ulițele asfaltate și goale, cu câțiva bătrâni care își mai duc traiul atât cât mai pot…
Lucian Domșa
* Licențiat la Universitatea „Babeș Bolyai Cluj Napoca“, Facultatea de Management AISTEDA Alba Iulia
* În prezent student în anul II la Facultatea de Istorie și Filologie, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura engleză, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
scrie un comentariu