Un nume cunoscut în viața culturală autohtonă și nu numai, Marius Constantinescu este jurnalist, realizator de emisiuni radio și TV, autor, traducător, precum și prezentator al unor evenimente însemnate.
Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj, #IntrareLiberă, Ediție limitată sunt emisiunile prin care jurnalistul care i-a intervievat pe Luciano Pavarotti, Salman Rushdie, Amos Oz și mulți alții ne apropie de cultura autentică și valoroasă, creând constant punți între publicul de orice vârstă și valorile emblematice ale acestei lumi.
Cunoscut deja publicului cititor pentru Rosé (2017), Café gourmand (2022), de data aceasta revine în universul literar cu o carte care, prin cele zece capitole ale sale, atent completate cu ilustrațiile remarcabile ale Anei Alfianu, întregește un segment dedicat unei forme de artă care merită toată atenția noastră. Îți place opera? (Humanitas Junior, 2025) este cea mai nouă carte scrisă de Marius Constantinescu, un volum care ne poartă de-a lungul celor mai importante opere și care ne încântă prin elocvență și pasiunea cu care e scrisă și care, fără îndoială, ajunge până la cititorii care își vor da astfel voie să cunoască „una dintre cele mai durabile povești de dragoste“ din viețile lor.
În cea mai nouă carte a dumneavoastră, Îți place opera?, scrieți, chiar de la început, că „dacă îți iei inima-n dinți și te sinchisești mai puțin de toate contraargumentele, sunt șanse mari ca opera să devină una dintre cele mai durabile povești de dragoste din viața ta“. Își propune această excelentă carte să facă îndrăgostirea de operă posibilă, indiferent de gusturile deja formate ale celorlalți?
M. C.: În primul rând, mulţumesc mult pentru compliment! Nu aş spune în vecii vecilor că este o carte „excelentă”, ci doar o încercare personală de a oferi un instrument pertinent celor care îşi propun să nu fie indiferenţi faţă de operă. Exact, îndrăgostirea de operă este posibilă, indiferent de gusturile deja cimentate. E nevoie doar de un dram de bunăvoinţă şi, poate, de un minim ghidaj. Aţi sintetizat perfect.
În capitolul dedicat operei Lakmé, scrieți cu la fel de multă pasiune: „Exoticul, arăbescul, vălătucul de fantezie, zeitatea intrigantă, vegetalul luxuriant, depărtarea neverosimilă, culoarea fără replică și armonia bizară reprezentau noul lexicon care garanta seducerea publicului.“ Ce mai păstrează azi opera din această splendidă înșiruire sau, dimpotrivă, ce ar trebui să schimbe?
M. C.: Opera este şi ea o formă de artă supusă metamorfozelor şi adaptărilor. Istorice, sociale, politice, comportamentale. Dar, dacă la nivel de veşmânt, se schimbă la fel de repede precum modele, la nivel de sâmbure identitar rămâne aceeaşi. Acest sâmbure este muzica sau, mai bine spus, simbioza între muzică şi text, între note şi libret. Iar aici, în această ţesătură indestructibilă şi neatinsă de timp, sunt toate atributele splendorii.
Ce ne atrage azi la operă, ce îl țintuiește, de fapt, în scaun, chiar și pe cel mai sceptic dintre sceptici?
M. C.: O, eu cred că sunt mai multe lucruri! Poate fi muzica, poate fi montarea, poate fi o voce, poate fi mirajul unei vedete, poate fi emoţia unui teatru de legendă sau a unui moment anume în parcursul nostru personal, pot fi toate, în acelaşi timp, iar atunci e adevărata revelaţie. 😊
Cartea ne bucură și cu o însemnată documentare. Cum s-a născut ideea acestei cărți și cum a arătat scrierea ei? A fost însoțită și de operă ascultată în surdină?
M. C.: Ideea i-a aparţinut Iustinei Croitoru, coordonatoarea colecţiei Humanitas Junior. A fost o idee căreia eu i-am rezistat destul de mult, nefiind convins (nici acum nu sunt) că am în mine datele care să mă recomande categoriei de vârstă avute în vedere în primul rând. Iustina a luptat elegant cu reticenţele mele şi a reuşit să mă convingă să scriu o carte… aşa cum mă pricep: pentru un public mai degrabă tânăr în spirit şi în abordare decât în acte. Scrierea a fost zigzagată. În ultima vreme, dacă nu am un deadline fix, procrastinez mult înainte de a mă pune la lucru. Pe de altă parte, în momentul în care scriu, scriu. Îmi setez un obiectiv realist şi nu mă ridic de la computer până când nu mi-l ating. Am ascultat… mai puţină operă decât m-aş şi aşteptat în timpul scrierii, asta din două motive:
– Cunosc destul de bine titlurile pe care le-am ales în selecţia mea. Pe unele le ştiu aproape da capo al fine, muzică şi libret deopotrivă.
– În general, nu ascult muzică atunci când scriu. Muzica îmi va cere să fiu atent la ea, iar scrisul va fi fracturat.
Emoţia este cuvântul de la care ar trebui să înceapă orice enumerare de atribute, în cazul operei.
Leontyne Price și Viorica Cortez. Nume emblematice pe care le-ați amintit nu o dată în carte. Cum arată azi performanța vocală? Se mai păstrează, în opinia dumneavoastră, un echilibru al întregului, de la decor și costume până la voce?
M. C.: Fără doar şi poate. Performanţa vocală, cel puţin în operă, nu a fost niciodată… doar vocală. Marile figuri ale genului, de la Callas încoace, au rămas repere incontestabile tocmai pentru că au oferit „pachetul complet”: voce, instinct dramatic, adecvare, veridicitate, emoţie. Cred că emoţia este cuvântul de la care ar trebui să înceapă orice enumerare de atribute, în cazul operei.
Amintiți, la un moment dat, de verism (nume dat de italienescul veritá), curentul reprezentat, pe lângă Puccini, de „Pietro Mascagni, Ruggiero Leoncavallo, Umberto Giordano și Francesco Cilea“. Ce ne dăruiește azi opera? În ce măsură mai reușim, în prezent, ca simpli spectatori, să descoperim adevărul în această formă de artă?
M. C.: Foarte frumoasă întrebare! Opera ne poate dărui, în cazurile fericite, un tip de înfiorare greu de pus în cuvinte. Este, dacă vreţi, scena antologică din Pretty Woman, cu Vivian dusă la Traviata. Nu trebuie să ştii dinainte muzica, libretul, istoria, contextul, povestea, dar, dacă vii cu inima deschisă, poţi accesa o experienţă de ţinut minte o viaţă întreagă şi de repetat… după pofta inimii.
În fața prințesei Turandot, Calaf dezleagă misterul care i-ar putea salva viața. Depășește astfel „proba de netrecut“. În fața operei, avem și noi azi de câștigat „o probă de netrecut“, dar care, pe un plan sau altul, ne-ar putea salva viețile?
M. C.: Nu. Opera nu ar trebui să fie o probă de netrecut. Sau poate fi asta pentru cine îşi propune, cu bună ştiinţă, să rămână opac la ea. Opera nu ne salvează viaţa, dar, dacă vrem, ne-o poate îmbogăţi considerabil.
Despre Tristan și Isolda amintiți că „pe alocuri, muzica este atât de subjugantă, încât mulți istorici au încercat să identifice în ea influențe mistice, hinduse sau budiste“. Ați putea împărtăși operele care, în anumite momente, v-au oferit un astfel de regal copleșitor?
M. C.: O, Doamne, această întrebare e pe cât de bună, pe atât de zgândăritoare! Sunt multe şi diferite, de la „Povestirile lui Hoffmann” la „Salomeea” sau „Lady Macbeth din Mtsensk”. Dar am să dau un exemplu din istoria personală foarte recentă: eram luna trecută la Paris, în sala Operei Bastille, la Aida. Am văzut opera lui Verdi de zeci de ori, am auzit-o în zeci de variante, i-am tradus libretul în română, e unul dintre acele titluri pe care le cunosc la nivel de replică. Mă simţeam foarte rău. Eram obosit, aveam o migrenă cruntă, frisoane, un început de febră. Am contemplat serios ideea de a pleca la pauză. Şi totuşi, muzica lui Verdi, viziunea regizorală a lui Shirin Neshat şi vocea magnifică a lui Piotr Beczala au fost mai puternice decât răul meu. Nu l-au anulat, dar l-au obligat la un loc secund în ierarhia senzaţiilor mele. A câştigat opera, am câştigat eu.
Cartea e o invitație sonoră și apetisantă pentru cei mici și cei mari deopotrivă. Cum ar arăta însă, pe scurt, o invitație scrisă de mână din partea autorului, strecurată lângă un bilet la operă?
M. C.: „Vino cu mine şi lasă-mă să îţi povestesc una, alta…” 😊
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Denise Schuld / Unsplash. Foto autor: Gabriel Mihai
scrie un comentariu