Scriitoarea Isabella Hammad, născută în 1991, de origine palestiniană, se înscrie cu succes în rândurile tinerilor scriitori care dovedesc că marea literatură a lumii se reîntregește sub forța uluitoare a unei noi generații. Autoarei îndelung premiate (Edward Stanford Fiction Award în 2019 şi Walter Scott Prize for Historical Fiction în 2020 sunt doar două dintre cele mai importante recunoașteri) i-a fost tradus recent în limba română de către George Volceanov romanul Intră Stafia, publicat la Editura Polirom. Romanul e finalist la Women’s Prize for Fiction.
Cucerește, de la primele rânduri, printr-o limpezime a curajului care este, fără îndoială, autobiografică. La fel cum sunt și se ivesc, mai apoi, frământările inevitabile din destinele celor prinși între două teritorii. Sonia Nasir revine în Haifa, orașul în care amintirile petrecute lângă cei doi bunici o însoțesc până în prezent. E orașul în care s-a născut tatăl ei, e orașul în care locuiește sora ei mai mare, Haneen. Aici revin fantomele celor care au trăit cândva și care acum fie nu mai sunt, fie au ajuns să locuiască în altă parte. Și aici începe un proces necesar, dar dureros, de acceptare a unei realități cu totul diferite de cea a vieții de până atunci:
„Am urcat la deal până când casa a dispărut din câmpul meu vizual. Picioarele îmi tremurau cuprinse de-o stare de euforie ciudată. Haifa trebuia să fie orașul meu natal, unul dintre orașele mele natale și, totuși, singurătatea realmente, singurătatea de aici nu se compara câtuși de puțin cu singurătatea din Londra. Bunicul reușise să-mi inoculeze frica. Și mai erau și alte chestii jenante, cum ar fi teama noastră penibilă, nejustificată, de a vorbi arăbește în public.”
În Cisiordania, sub îndrumarea regizoarei Mariam Mansour, se pune în scenă Hamlet, iar Sonia acceptă să o joace pe Gertrude. În paralel, speră să întărească legătura cu sora ei. Cu nespus de multă grijă țese Isabella Hammad acest parcurs al recuceririi unui teritoriu interior în vreme ce, la exterior, înțelege mai bine viața de zi cu zi a palestinienilor („cei pentru care năpasta în sine e premisa vieții normale” și pentru care „se dezintegrase o întreagă lume care odinioară păruse firească și eternă”), lupta cu un viitor incert, cu un prezent în care izbucnește, la fiecare nouă pagină, teama în fața amenințării omniprezente. Stafia, născută din personajul lui Shakespeare, nu e doar în piesa montată. De-a lungul romanului care își joacă toate cărțile în jurul unor teme precum identitatea și dezrădăcinarea, fantomele trecutului sunt și cele care îi guvernează Soniei Nasir prezentul, urmând să descopere și altele în timpul petrecut alături de sora ei și de noii săi colegi de trupă. Scrisul e actul necesar săvârșit de autoare, iar în roman piesa de teatru e actul de curaj al tinerilor din jurul regizoarei Miriam:
„Pe scenă nu mai eram Sonia Nasir. Rămâneau din mine doar un set de emoții și un trup pus să le exprime. În jurul meu era spațiu pustiu din abundență. Mi-am dragat amintirea inventată a unei crime, construită din lutul unor sentimente reale, iar asta i-a sugerat trupului meu anumite direcții pe care le-am amplificat, le-am exacerbat, le-am făcut inteligibile publicului de la galerie. Eu, fantoma albă și tragică, cu o față imperturbabilă, traversam scena alunecând ușor. Întindeam mâna și atingeam muchia ascuțită a beznei lăuntrice, și o scoteam la suprafață, în lumina reflectoarelor, ca să comit fapta cea crudă.”
Sonia Nasir e ea însăși o stafie. O protagonistă urmărită de amintirea unei vieți pe care ar fi putut, în alte condiții, să o trăiască în țara pe care acum doar o vizitează, teritorii fragmentate, pline de stafii. E o stafie pentru unchiul Jad care-și amintește de micuța dansatoare, incapabil să accepte, de fapt, destrămarea propriei familii („De data asta am simțit că nu se uită la mine, ci prin mine, ca și cum aș fi un emisar, mediul prin care comunică cu o stafie, fără să-i înțeleagă mesajul”). E o stafie dintr-o țară în care conflictele armate nu există, groaza nu pândește la fiecare colț de stradă. E o stafie în fața celor care ar putea dispărea oricând, la fiecare punct de control, la fiecare distanță ridicolă de o armă încărcată („Îi bântuim.Vor să ne ucidă, dar nu murim. Nici măcar acum, când am pierdut aproape totul. Râsul i se amplifică – apocalipsa cu zombi”). E o stafie în relația cu fostul soț, iar sarcinile pierdute o însoțesc ca fragmente dintr-o viață față de care se îndepărtează din ce în ce mai mult.
În timp ce își privește colegii jucând, deziluzia își face loc, dar numai pentru un scurt timp:
„Această priveliște era însoțită de spaima, aproape de premoniția că totul e, oricum, prezis, că totul s-a decis dinainte, că noi doar jucăm rolurile ce ne-au fost încredințate și acum se pune în mișcare o mașinărie inexorabilă, care, mai devreme sau mai târziu, o să facă publică strădania noastră, o să ne distrugă iluziile și o să ne facă să cădem în genunchi în fața zeităților fără chip, Destinul și Statul.”
Treptat, pe măsură ce relația cu sora ei se apropie de punctul culminant, cel al reproșurilor nerostite timp de ani de zile, urmat de împăcare, se adâncește și legătura pe care Sonia venise, de fapt, să o redescopere. Să înțeleagă decizia surorii mai mari de a rămâne aici, să vadă de aproape familiile care își cresc copiii aici, tinerii care nu-și pierd speranța și să aleagă, în cele din urmă, dacă să spere alături de ei.
Ce ușor țese Isabella Hammad, printr-un roman complex și cuceritor, imensa lecție a empatiei. Ce perspectivă nouă alege pentru a decupa decade sângeroase ale istoriei și pentru a le prezenta unui public nou, scrutându-i cu o privire dinspre care nu ne putem întoarce pentru a ne ascunde. Arta teatrală unește aici golurile de pe o hartă fărâmițată, iar Hammad ne invită nu să cunoaștem o stafie, ci hotărârea nestrămutată a unei stafii de a nu mai fi văzută astfel.
Isabella Hammad, „Intră Stafia”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 416, traducere: George Volceanov
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Hulki Okan Tabak / Unsplash
scrie un comentariu