Răspunsul simplu, pe care l-am dat când am fost întrebată, a fost: I guess because I’m such a bitch. Răspunsul mai nuanțat și mai complex sună puțin altfel totuși.
Dacă dau 4 steluțe unui volum de poezie pe Goodreads, e ca și cum aș fi dat 10 steluțe. Pentru că e bun din punct de vedere tehnic, pentru că omul știe ce face, pentru că are o direcție discernibilă volumul, pentru că a acordat atenție to the craft (sunt argheziană la faza asta). Iar Mihnea Bâlici a făcut asta în Cazzo. Faza e că în sistemul meu, probabil failibil de destule ori, 5 steluțe înseamnă toate steluțele de peste tot, pentru că există o simbioză între mine și volumul/autorul respectiv.
Cu toate acestea, având în vedere că am citit destule volume de poezie de debut de când scriu la Kooperativa Poetică, chiar cred că volumul lui Mihnea Bâlici e unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii 2-3 ani pe puțin. Evident, o să deranjez pe cineva cu această afirmație, pentru că, nu-i așa, nu am citit toate volumele de debut apărute în acest interval, dar oricum e prea târziu pentru cariera mea de poetă să mă mai las de critica de poezie.
Nu știu cât de biografist e volumul, având în vedere că are un disclaimer la început, despre cum datorează mult materialului regăsit la Muzeul Intim al Migrației, realizat de Cooperativa FIR și că „evenimentele relatate sunt fictive”, dar nici nu contează atât de mult dacă e un volum project based sau e unul personal. Ceea ce-mi place, de fapt, la Cazzo, e faptul că, deși are ca subiect migrația părinților generației Z/milenialilor spre vestul Europei pentru a le oferi copiilor o viață mai bună decât cea avută de ei, e un volum care zici că a fost regizat de o combinație între Luca Guadagnino (eventual și/sau Paolo Sorrentino) și un regizor român, dar n-aș ști să spun care. De ce afirm asta? Atât la prima lectură, cât și la a doua, mi-a lăsat senzația asta de soare permanent, de dolce far niente, de realitate iluminată permanent de soarele italian, chiar și când evenimentele se petrec pe o prispă românească:
„Pe timpul verii, ploile afumau cerdacele încinse./ Alunecau spre șesuri, rostogolindu-se pe stânci./ Un aer de seră cobora: înecăcios, stătut și sărat.// Noi ne adăposteam sub streșinile grajdurilor/ sau în dormitoarele răcoroase ale străbunicilor./ Eram doar eu și fetițele – Mia i Gabriella,// în curtea cărora am fost plecat întreaga vară./ Unde scrânciobul străpungea vița-de-vie printr-o/ trapă de flori de salcâm (un șlap prins în cârcei).// Cu șosetele ude, hainele ude, ne îngrămădeam/ sub păturile vechi și ațoase, respirând igrasia./ Priveam clipocitul cum se scurge din burlane.” (pp. 18-19).
Îmi lasă senzația pe care mi-a lăsat-o mai ales filmul Call Me by Your Name, de soare atât de puternic încât efectiv trece prin materie, o face transparentă, one way or another. E foarte cinematic volumul, atent la detalii, să surprindă acele mici momente care scapă ochiului liber, în care toate par să se coaguleze și să coexiste, dar care dispar la fel de repede. E acea privire ingenuă, că nu există timp, greu de refăcut odată ce ai devenit adult. Dacă în Call Me… spectatorul se intersectează cu marea cultură (arta romană antică; filosofia europeană, deși Oliver e american; muzica europeană clasică), puse în lumină de contraste evidente (diferența de vârstă dintre Elio și Oliver, discuțiile politice de la masă pe care le aveau părinții lui Elio cu invitații, contextul social în care cei doi nu-și pot afișa public iubirea și, cu toate astea, Elio își declară iubirea pentru Oliver într-un spațiu public), în Cazzo există o pendulare continuă între două spații culturale care se hibridizează, dar se și pun în valoare. Experiențele formatoare între copii din țări diferite (dar nu și culturi chiar atât de străine una de alta) pot fi tot de același tip, iar conștientizarea emoțională a unei transgresiuni tot să existe. De asemenea, mi se pare că există o anumită afinitate pentru spații deschise, scăldate în soare, dar prinse într-un anumit timp și spațiu.
Pe acest background al unei inocențe recuperate într-o anumită măsură de vocea adultului, apare socialul, comentariul asupra realității mai mult sau mai puțin fluidizate de această lumină permanentă:
„Sunt lumi unde mai mulți copii se strâng în patio și joacă ouija/ pe-ascuns, lângă fântâni, să nu-i prindă părinții; și sunt lumi/ în care mesele se umplu de familie și de sucuri, beri și pizza/ iar abundența vine-n valuri peste tine fără să consumi./ În lumea ta, aveai un gard dărăpănat și-n fața lui un zarzăr/ în care ne urcam, crăpându-l, putred cum era, pe porțiuni// și ziua-ntreagă înmuiam pâinici și cornuri în apă cu zahăr/ și n-aveam niciun viitor și niciun viitor și niciun viitor./ Dar pubertatea s-a desprins din noi precum cașul de zer// și nici n-am mai vorbit.” (pp. 34-35)
„ — Dacă tot vrei să continui cu atitudinea asta, nu ai decât,/ dar pe mine să mă lași în pace. Ți-am zis să nu-i mai aduci/ griș cu lapte, că oricum nu mănâncă, și tot matale te plângi (***********)// […] Poemele astea sunt silogisme, sunt spirale perfecte (***********) Izolați în scandal pentru o după-// amiază, membrii familiei se detensionează (***********)/[…] Furia pe care o resimțim – regretul de a nu // fi spus totul destul de clar (***********) Ai dreptate, o să vină ziua morții, iar toate lucrurile astea n-o să mai conteze” (pp. 30-32).
Toate aceste glimpses în care cerdacurile românești se suprapun peste problemele și tensiunile migrației s-ar putea constitui lejer într-un micro-volum de proze scurte, pentru că, într-un fel există în sine și pentru sine, dar în același timp, cu fiecare nou poem (10 poeme mari și late, alcătuite din mai multe micro-poeme), se construiește o lume, o atmosferă, un imaginar, în care există și personaje, nu doar fotografii înghețate în timp și spațiu, într-un chihlimbar.
Cred că aș mai putea scrie destule despre Cazzo, dar ceva îmi spune că o vor mai face și alții (și sper s-o și facă, deși pare greu de crezut). Încă nu mă prind cu ce regizor român s-ar fi putut filma acest volum (poate Corneliu Porumboiu, că tot are și Cazzo un moment cu capul în farfuria de ciorbă), dar la Luca Guadagnino tot nu renunț, chiar dacă nu e cu iubire romantică în Cazzo.
Cazzo (doar un fragment din poemul care dă numele volumului)
Toate aceste ONG-uri care vor să ordoneze, să arhiveze
succesul minuscul pe care-l numim viață. Tata recunoaște
că legătura dintre mine și el a fost ciudată, de parcă nici
n-ar fi fost (dar cine știe, poate în viitor). Nu n-o să mai fie
niciodată la fel. Îl văd pe tata în bărbații uscățivi, cu miros
de fum și spumă de ras, de pe terase sau din autobuzele
ce fac naveta spre sat: muncitori, foști emigranți, antivaxeri,
votanți AUR – oameni ce nu-și dau seama că, prin ura lor,
au ratat însuși scopul luptei. Uneori, un partid de extremă
dreaptă apare și le câștigă simpatia: alt prilej de conflict
la masa de Crăciun. În final, sunt doar un zoomer care
n-a prins Foamea™. Dintre moarte și austeritate, nu știu
ce ne va lega. Problema noastră, a tuturor, e comunicarea.
Mihnea Bâlici, Cazzo, OMG Publishing, Alba-Iulia, anul publicării: 2022, nr. pagini: 73
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
Fotografie reprezentativă: Photoholgic / Unsplash (crop)
scrie un comentariu