Comuniune de Ann Patchett
Traducere și note de Rodica Ștefan
În clipa în care Bert Cousins o întâlnește pe Beverly Keating la petrecerea de botez a fiicei acesteia din urmă, cei doi se simt atrași unul de celălalt cu o forța căreia nu i se pot împotrivi. Iubirea ce se naște între ei, subminând căsniciile în care amândoi se află deja, va duce la destrămarea acestora și întemeierea unei noi familii împreună cu cei șase copii cu vârste cuprinse între cinci și doisprezece ani. De-acum încolo, fetele lui Beverly, Caroline și Franny, și copiii lui Bert – Cal, Holly, Albie și Jeannette – vor pendula între două cămine. Acesta este, de fapt, punctul din care povestea pornește în forță, istorisită pe mai multe voci și din perspective diferite, fiecare dintre personaje deținând, pe rând, rolul principal și având posibilitatea de a-și desfăşura propria realitate. Patchett urmărește vreme de cincizeci de ani destinele celor șase copii ai celor două familii, interacțiunile dintre ei în momentele-cheie ale vieților lor și felul în care divorțul părinților și reconfigurarea familiilor le modelează parcursul și alegerile, trasând în tușe sigure profiluri psihologice veridice, de o mare subtilitate.
Autoare de succes, deținătoarea unor prestigioase distincții (Orange Prize for Fiction șI PEN/Faulkner Award), Ann Patchett a cucerit publicul cititor prin romane ca Belcanto și Fascinație. Scriitoarea revine în forță cu un roman cu tentă autobiografică, Comuniune, o poveste lucidă și tandră ce urmărește de-a lungul deceniilor destinele a șase copii reuniți fără voie după divorțul părinților și reconfigurarea familiilor. Scris cu umor și compasiune în egală măsură, Comuniune vorbește despre profundele legături de iubire și loialitate care ne țin împreună.
Nimicul de Hanif Kureishi
Inclus de The Times pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945, Hanif Kureishi este un prozator, dramaturg și scenarist multipremiat: a câștigat prestigiosul Whitbread Award și a primit două nominalizări la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Opera lui este tradusă în 36 de limbi. Cel mai recent roman al lui Kureishi, Nimicul, este o fantezie strălucită în jurul triunghiului soț-soție-amant, în care până și jocul referințelor literare și cinematografice te acaparează.
„Cel de-al șaptelea roman al lui Hanif Kureishi are un umor diabolic: sex, gelozie, escrocherii sentimentale, neajunsurile vârstei, autodistrugere, scatologie — toate sunt concentrate în Nimicul, o carte despre un triunghi conjugal cu o intrigă de film noir. […] În universul închis și claustrofobic al casei sale, arogantul Waldo pune în scenă ultima lui capodoperă. În răzbunarea bătrânului regizor simțim «piesa în piesă» a lui Hamlet, capacitatea de manipulare a lui Iago, gelozia lui Othello și puterile supranaturale ale lui Prospero.“ – The Times
Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor de Ludmila Uliţkaia
În aceste trei ficțiuni definitorii pentru stilul sãu, Ludmila Ulițkaia oferă un tablou al vieții ca atare, cu luminile și umbrele ei, cu micile și marile ei comedii și drame cotidiene. Dar destinele neînsemnate, viețile mărunte ale eroinelor scriitoarei ruse dezvăluie întotdeauna adevăruri adânci ale existenței. Între acestea, faptul că în dragoste, în credință, ba chiar și în preajma morții, oamenii își păstreazã întotdeauna acea undă de seninătate și acea ironie care constituie omenescul însuși.
„Fac parte dintre scriitorii care pornesc de la viață. Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele.“ – Ludmila Ulițkaia
Bun venit printre maimuțe de Kurt Vonnegut
Una dintre cele mai citite cărți ale lui Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuțe este o declarație de dragoste și de război facută de scriitor rasei umane. Cu ironia supremă și fraza albă, mușcătoare, care l-au consacrat, Vonnegut are în acest volum o energie creatoare de zile mari.
Bun venit printre maimuțe îi adună laolaltă pe EPICAC, computerul îndrăgostit și poet, un Cyrano al vremurilor noastre; pe Harrison Bergeron, victimă a politicii egalitare a unui stat al viitorului; pe Billy Poetul, revoluționarul dintr-o lume distopică, în care oamenii trăiesc anesteziați de la brâu în jos; pe domnișoara Ispita, condamnată aprioric pentru frumusețea ei; pe un colonel american care joacă o diabolică partidă de șah, în care piesele sunt oameni vii. Fiecare dintre povestirile incluse în volum este o microlume completă, fascinantă, fiecare îndreptând câte un deget acuzator sau jucăuș către lumea noastră.
Palatul Viselor de Ismail Kadare
Palatul Viselor, cea mai teribilă și mai nemiloasă caricatură a totalitarismului în descompunere, a apărut într-o primă variantă (Slujbașul de la Palatul Viselor) la Tirana în 1981 și a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja. Kadare își publică versiunea finală în 1990, la Editura Fayard, la scurt timp după emigrarea în Franța. Romanul împletește într-o poveste atemporală spaimele mentalității primitive cu delirul birocrației totalitare. Într-un timp incert (poate începutul secolului XX), sultanul Imperiului Otoman aflat în disoluție îngrădește libertatea supușilor, controlându-le visele prin intermediul unei misterioase instituții a puterii – Palatul Viselor. Aici se angajează tânărul Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu rădăcini într-o Albanie reală și mitică totodată, cel care primește sarcina kafkiană de a trece prin filtrul interpretării alegoriile și enigmele onirice ale unei împărății întregi. Cerc după cerc, ca într-un alt infern dantesc, tânărul ajunge până în vârful ierarhiei puterii de unde supraveghează mecanismul poliției in¬conștientului. Însă, inevitabil, fatalismul balcanic îl împinge tot mai aproape de prăpastia îndoielilor: oare un stăpân ab¬solut, chinuit de spaima de a nu intra el însuși în hățișul propriei mașinării demonice, nu va sfârși într-o bună zi condamnat de un vis anonim la dizgrație și uitare?
„De multă vreme visam să-mi construiesc propriul infern. Mă gândeam că e un proiect nemăsurat de ambițios, himeric, din moment ce vine după imaginile consacrate de vechii egipteni, Vergiliu, Sfântul Augustin și mai cu seamă Dante…“, declară într-un interviu Ismail Kadare. Iar infernul lui se ascunde între zidurile unui labirintic Palat al Viselor, terifianta instituție unde visele supușilor otomani sunt trecute printre pietrele de moară ale unui mecanism monstruos și cinic.
Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei de Dario Fo
În romanul său postum publicat în 2017, Ca din întâmplare, femeie, Dario Fo reînvie istoria unei „regine imposibile“, Cristina a Suediei, una dintre cele mai învățate femei ale secolului al XVII-lea, suverană rebelă și mare iubitoare de artă, admirată și detestată, imprevizibilă și curajoasă.
Într-o epocă incertă, în care religia se ciocnea cu politica, morala cu sexualitatea, și marea cultură cu cenzura absolutistă, regina Cristina a înțeles să se implice adânc în dilemele vremii sale. A fost o femeie cu totul ieșită din comun: a îmbrățișat religia catolică deși era protestantă, ridicându-se totodată în apărarea protestanților prigoniți din Franța; n-a ezitat să-și trăiască viața potrivit propriilor preferințe, care nu erau pe placul unei societăți fariseice; a intervenit pe lângă suveranii vremii pentru a garanta libertatea de expresie a marilor oameni de cultură. În jurul ei au gravitat personaje de prim rang ale vremii: filozofii René Descartes, Pierre Gassendi sau Blaise Pascal, cardinalul și omul de cultură Decio Azzolino și marele dramaturg francez Molière. Între toți aceștia, sub pana lui Dario Fo, regina Cristina apare ca o figură eroică și neînfricată, un personaj zugrăvit în culori vii și neconvenționale.
scrie un comentariu