Lectura romanului lui Chanel Miller, „Acesta e numele meu”, nu e una confortabilă, de concediu relaxat la mare sau la munte, căci parcurgerea acestui memoir ne va zgudui emoțiile călduțe, convingerile (auto)liniștitoare, dar și prejudecățile confortabile. Printre multele stări, trăiri și emoții – dificile și contradictorii – cartea lui Chanel Miller ne va provoca și necesare considerații asupra rolurilor terapeutic și (chiar) justițiar pe care literatura le poate juca.
Chanel Miller este absolventă de literatură a Universității din California, dar și artist plastic, pe jumătate chinezoaică, al cărei debut literar a fost provocat de un eveniment pe care, cu certitudine, nu și l-ar fi dorit. Până în ianuarie 2015 nu era decât o altă tânără ce trăia și lucra în orașul natal, Palo Alto din California, iar lumea o cunoștea doar ca Chanel Miller, persoana delicată, timidă și conciliantă, „singura elevă din școala primară aleasă doi ani la rând ca mediator pentru conflicte”.
O banală petrecere între studenți – ca multe altele – o va transforma din om normal într-o victimă. Dintre toate fetele prezente la petrecere ea va fi victima unui hazard hain, cu chip (aparent) plăcut și agreabil și cu rezultate academice și sportive remarcabile. Chanel Miller va deveni Emily Doe.
Iar aceasta avea să șocheze întreaga lume cu o scrisoare – în fapt, un sfâșietor strigăt public de deznădejde la adresa unui sistem justițiar strâmb și orb – adresată propriului agresor, Brock Turner, ce avea să fie publicată pe BuzzFeed și vizualizată în numai patru zile de unsprezece milioane de persoane, declanșând o reacție publică de o asemenea magnitudine încât a determinat citirea ei în Congresul American și, ulterior, înlăturarea din funcție a judecătorului acestui caz, precum și amendarea legislației californiene din domeniu.
„Acesta e numele meu” reprezintă versiunea lui Chanel Miller asupra adevărului implacabil al agresiunii la care a fost supusă, romanul nefiind doar redarea extrem de sugestivă a purgatoriului sufletesc prin care a trecut în timpul unui proces ce a durat peste 4 ani, ci și un act de recuperare a memoriei unei traume ce se cere a fi depășită nu prin uitare, ci prin acordarea acelor sensuri care pun în lumină o sumă de adevăruri dureroase și inconfortabile despre societatea contemporană și, în ultimă instanță, despre noi înșine.
De ce despre noi înșine? Pentru că, în fiecare dintre noi – fie că suntem jurnaliști, judecători, jurați sau doar public anonim – subzistă convingeri și suspiciuni cu privire la comportamentul victimei „perfecte”. Acelea care ne șoptesc că o victimă nu ar trebui să poarte fustă scurtă, să meargă la petreceri sau să consume alcool și să-și piardă conștiența, căci, în acest caz, nu mai este victima „bună”, acceptabilă social, ci doar cineva care „a meritat-o”. Acelea care fac ca stigma să fie aruncată nu doar de oameni exteriori situației, ci, mai dureros, chiar de persoane care cunosc victima (din context profesional, personal etc.).
Iată motivul social pentru care Chanel Miller a ales să se protejeze sub platoșa anonimatului. Dar această alegere a mai avut și un resort psihologic – distanțarea psihică și emoțională de statutul de „victimă”: Chanel Miller era tânăra obișnuită care încerca să-și trăiască viața trecând peste traumă, uneori pretinzând că aceasta nu a existat, de cele mai multe ori, însă, căzând pradă abisului interior al rușinii și autoizolării, în timp ce Emily Doe era „victima” – personajul nenumăratelor interogatorii, declarații, depoziții, audieri preliminare, apariții la bară în fața judecătorului, dar și al oprobriului public și al stigmatizării.
Căci da, ironic și nedrept, Emily Doe constată, la scurt timp de la momentul abuzului, că victima întrunește o unanimitate a dușmăniei, că a fi victimă e „sinonim cu a nu fi crezută”, că trebuie să lupte cu prejudecățile publice, chiar și în cazul în care probele judiciare sunt clare și există martori.
Că sistemul judiciar, tarat de stereotipuri și proceduri, este preocupat, aproape exclusiv, de toate aspectele tehnice (fotografiat, măsurat, prelevat probe), fără a da doi bani pe trăirile victimei, a cărei suferință se multiplică proporțional cu numărul secvențelor din lanțul actului de justiție și al spectacolului mediatic.
Că trăim într-o societate în care dublul standard este, încă, la rang de regulă, astfel că, în ochii opiniei publice, dacă agresorul este un tânăr carismatic, cu un simulacru de onorabilitate, ajunge să fie considerat tot el „cel care pierde totul”, primind o pedeapsă de doar câteva luni de închisoare pentru o agresiune sexuală ce va destrăma o întreagă viață.
Chanel Miller, prin vocea lui Emily Doe, ne pune în față o oglindă în care ne invită să ne privim, social și individual, cu onestitate, și să medităm la justețea actului de justiție, care nu este, decât rareori, un proces de căutare a adevărului, de cele mai multe ori fiind unul de discreditare a victimei și de speculare a tuturor slăbiciunilor, în fond, umane, ale acesteia.
Și să mai înțelegem că, în cadrul unui proces, violului fizic i se adaugă, infinit mai dureros, și violarea publică a persoanei victimei, o dată cu invadarea fără scrupule a intimității sale și a celor din jurul său, martori în cadrul procesului, astfel că niciun viol nu are o singură victimă, el multiplicând trauma, îndurerând familii, rude și prieteni.
Chanel Miller, „Acesta e numele meu”, Editura Trei, anul publicării: 2021, traducere: Mihaela Apetrei, nr. pagini: 496
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu