În volumul Ora inexistentă a lui Eugen Bunaru, poet optzecist timișorean, inițiator al Cenaclului literar „Pavel Dan” din Timişoara, întâlnim destule decupaje cotidiene ale unor gesturi, stări, neliniști sau secvențe diurne, dar și câteva cadre evocative, de-o intensitate aparte, cărora poetul le conferă o dimensiune tranzitiv-senzorială sau reflexiv-insolită, în funcție de confruntarea sau apropierea dintre iluzie și fantasmă, dintre spiritul observației și cel al simțirii, dintre poezie și memorie. Între toate acestea există deschideri și traversări, o mobilitate neîntreruptă care duce uneori la îmbinarea realului cu irealul pe măsură ce o amintire, o faptă, o impresie sau un context narativ debutează într-un cadru concret, ca mai apoi să plonjeze într-un univers insolit, cu multiple valențe suprareale.
În foarte multe poeme, pe lângă simțul realității, poetul are și simțul memoriei. Experiențele sau impresiile sunt, astfel, proiectate pe un fond senzorial care reactivează anumite arome, ipostaze sau senzații trecute. Simțul memoriei sau memoria simțită presupune și o serie de variațiuni ale (re)atașării nostalgic-spectaculare față de evenimente a căror efervescență fantasmatică redimensionează sau reapropie afectiv perspectivele temporale:
„unghiul hipnotic din care îți vizionezi abulic trecutul/ ca pe o colecție exotică de renunțări și așteptări/ absurd-voluptoase fără vreo așteptare anume./ unghiul alb străveziu (ca lama lucie a unui cuțit)/ din care te privești dimineață de dimineață/ gata de spovedanie în oglinda ferestrei și iată-te ochit/ meticulos de tine însuți din unghiul opus prin cătarea/ unei țevi de foc: eșuat brusc la toate capitolele naufragiat/ ridicol în mijlocul camerei”. (unghiuri & priviri)
O discretă nostalgie a unui trecut idealizat se resimte în tonul resemnării, în atitudinea melancolic-reflexivă a narațiunii mecanismului cotidian:
„După toată colcăiala zilei de ieri/ ai nevoie înfrigurată de diapaozonul/ unei dimineți înalte. e o regulă din morți strămorți ca să poți prinde tonul”. (***)
În unele cazuri, observarea dimineții prin lentila unei contemplări picturale poate deveni sursa unui bilanț confesiv, care redă imaginea resemnată a unui cadru urban care stă sub zodia vacuității:
„Dimineața poate fi un timp adânc al plecării/ ca o apă limpede în care tocmai transpare orbindu-te/ răsăritul când tocmai înghiți din mers o pastilă/ îți reprimi gustul sărat amărui al unei picături prelinse/ pe buze. poate fi un timp când tocmai ți se grăbesc pașii/ niciunde nicicând doar călătorind într-o pulbere roșie/ încă tineri și ageri pe străzile dintotdeauna pe care/ parcă nu le-ai mai călcat niciodată. deocamdată orașul/ e o hartă pustie hașurată de intersecții- nu le traversează/ nimeni poate doar câteva imagini câteva siluete blurate/ răsar ici și colo din valurile vremii și parcă jur împrejur/ tocmai înflorește un singur anotimp ori toate laolaltă”. (***)
Dacă Petre Stoica încerca să surprindă sufletul obiectelor, Bunaru redă, atent la fiecare detaliu vibratil al concretului, conturul fragil al obiectelor sale de suflet, cărora le imprimă și o discretă notă personificatoare. Imprevizibilul devine combustia onirică a unei memorii sinestezice în care obiectele, cuprinse de un palpit inefabil, parcă plutesc într-un aer nostalgic-abstract:
„Obiectele din cameră/ nălucite de clipocitul unei candele/ de mucul țigării ce tremură încă viu/ în scrumieră/ obiectele din cameră/ încremenite în privirea îndepărtată/ a morților din albumul familiei/ obiectele din cameră/ palpitând cald-imprevizibil în si bemolul/ unei clape de pin petroff/ înmărmurit luminos în colțul ascetic/ (nu se știe de ce) al camerei”. (***)
Șoapte, gesturi, priviri sau mișcări neașteptate sunt cuprinse de o spontaneitate vaporoasă. Realității îi este surprinsă și o suprafață incertă, chiar difuză, în ideea în care întâlnirea cu tine însuți sau cu semnele inaparente ale trecutului are loc la ora inexistentă, o oră atemporală, prielnică ieșirii din timpul concret și pătrunderii în unul fantasmatic. În care senzațiile se amestecă, persistă atmosfera unei fluidități spectrale, iar lentoarea sau nestatornicia realității generează distanța, întârzierea, sentimentul difuz al ștergerii oricăror granițe sau limite ale concretului devenit o suprafață fluidă, alunecoasă. Spațiul este, de asemenea, (re)activat datorită unei memorii sonore, prezente, ca dimensiune insolită, pretutindeni în jur. Toate acestea par a fi cuprinse de o stare de transă sau de hipnoză existențială, care dezvăluie un spațiu domestic, străbătut de interstiții epifanice:
„În timp ce asculți sunete îndepărtate/ ca și cum pentru a ajunge la urechile tale/ ar traversa nenumărate ziduri și uși și draperii/ și perdele tocmai atunci încep în jurul tău să danseze/ aripi străvezii care îți răsfiră părul ți-l foșnesc/ ca unui mort în toate direcțiile și concomitent/ o bucurie difuză suie în tine precum un roi/ fosforescent de pești minusculi ce se înalță hipnotic/ la suprafața acvariului”. (***)
Lipsa de stabilitate la nivelul unei realități clătinate de seisme onirice, o candoare contorsionată conform unei imaginații frenetice, un pragmatism persiflant, în regimul unei tendințe de abstractizare, deocamdată bine temperate, redau aerul suprarealist al unei beții erotice care amestecă șoapte, culori sau mișcări, în cadrul unui senzorial perturbat și atins de frenezia voluptăților trupești:
„Când eu am intrat ea era goală pușcă în fața/ ferestrei deschise făcea dragoste intens/ cu lumina era o scenă tăcută străvezie ireală/ și soarele în spasme organice inunda/ de-a valma camera pereții oglinda ovală/ și doar miorlăitul bovaric al motanului/ lungit pe canapea a făcut-o parcă să lase/ cu un deget magic draperia leneș să cadă” (***) sau „Totul se petrecea identic- devenise/ un ritual pervers- în diminețile/ cenușii (uneori sfâșietor de însorite)/ în care îți ascultai sânii imenși/ cântând nebunește gata să explodeze/ în căușul roz-bombon al sutienului/ Atunci mirosul lor hormonal țâșnea/ prin coridoare bătrâne prin străveziul/ ferestrelor invada triumfal”. (Goblen)
O carte care merită descoperită și pentru faptul că natura umană, fiind atât de cameleonică, se ascunde după tot felul de măşti cotidiene care simbolizează agonia prozaicului sau insolitul contemplării. Din toate acestea pornește un freamăt nostalgic, în măsură să rotească sori și stele.
Eugen Bunaru, Ora inexistentă, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 110
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
Fotografie reprezentativă: Chris Nguyen / Unsplash
scrie un comentariu