Romanul de debut al Oanei David, „Între două fronturi” (Editura Hyperliteratura, 2021), se bucură acum de o binemeritată reeditare. Cu cât cartea devine mai cunoscută, cu atât mai multă lume dorește să afle mai multe despre omul și autorul Oana David.
Povestește-ne despre copilul, adolescentul și maturul Oana David. Pe lângă aspecte reprezentative, cum ai descrie, pe scurt, fiecare dintre aceste etape ale vieții tale? Care sunt punctele comune între atunci și acum? Dar deosebirile?
Copilul, adolescentul și maturul Oana David au fost mari cititori; cititori care aproape că s-au pierdut de-a dreptul pe ei înșiși în și printre cărți. Ăsta a fost și este aspectul reprezentativ care a legat cele trei etape ale vieții mele. Altfel, au fost stadii extrem de diferite, din toate punctele de vedere și foarte, foarte marcante emoțional. Pe scurt pentru fiecare, așa cum mi-ai cerut, am fost un copil nefericit, un adolescent rebel, iar acum sunt un adult mai mult decât împlinit.
În ce moment al vieții tale ai avut convingerea că vei scrie, că vei deveni autor de romane? A fost un proces revelatoriu sau exploratoriu?
Scriu de multă vreme, de prin liceu. Am mai scris un roman și multe alte jumătăți, nuvele, povestiri și capitole din „ceva” cât cuprinde – cam ca tot omu’ căruia îi place să scrie, cum s-ar zice. Dar nu m-am gândit vreodată că voi deveni „autor” în adevăratul sens al cuvântului. A fost doar o pasiune (una foarte, foarte acaparantă pentru mine), care a avut puțină șansă la momentul potrivit. De obicei, scrisul începe cu mine având o poveste care mi se pare că ar trebui spusă. Însă, cu cât înaintez, capătă viață, se cere singură spusă, nu mai atârnă în vreun fel de voința mea. Eu doar mă supun. Nu mă mai pot opri până nu e gata și liberă – trăiesc pur și simplu în ea. Deci nu sunt neapărat scriitor cât povestitor. Asta-mi place cel mai mult, să spun povești. Doar că o fac în scris.
Știu că documentarea și scrierea romanului au reprezentat procese îndelungate, consumatoare de efort și timp. Când anume, pe parcursul romanului, ai avut sentimentul că unul/mai multe personaje (mă gândesc la personajele principale ale romanului, Lulli și Heinrich) dobândesc „viața” lor proprie și că, în consecință, ai responsabilitatea de a acționa în logica personajului?
Ah, ia uite ce frumos se leagă întrebarea asta de ce spuneam mai sus! Și da, ca să-ți răspund, ai zis-o perfect: la un moment dat pe parcursul poveștii, personajele capătă viața lor proprie și nu te mai „ascultă” pe tine, autorul. Cel puțin, în cazul meu, așa a fost. Le vedeam acționând și le ascultam vorbind, iar eu notam pe hârtie (bine, laptop) ce făceau și ce spuneau într-un anumit context. Într-adevăr, au fost momente – și nu puține – când nu au făcut ce credeam eu că ar fi trebuit/ar fi fost de bun-simț să facă într-o situație anume – nici măcar ce aș fi vrut eu, culmea –, dar la momentul respectiv erau vii, cu conștiință proprie, așa că le-am lăsat să facă exact ce doresc, să-și urmeze propriul drum. Eu doar i-am ghidat din umbră, ca pe copii. Să nu cumva să dea în vreun gard și să-mi strice povestea. 🙂 Sună ciudat, știu, dar cred că e destul de clar procesul. Până și întrebarea ta sună ca și cum înțelegi perfect că, pentru autor, personajul poveștii nu e „personaj”, ci un om ca oricare altul, care trăiește în primul rând pentru libertatea proprie.
Menționam că scrierea romanului a fost un proces consumator de resurse și aș aduce acum în discuție resursele interioare, emoționale. Fără a fi, eu însămi, scriitoare cred că e posibil ca, la un moment dat, să te atașezi emoțional de personajele create. Cum este să trăiești în mintea personajului? Dar să te desparți de el?
E normal să te atașezi de personaje. Plângem, suferim și ne implicăm în filme/cărți de când ne știm; și asta petrecând cu ele doar câteva ore sau maximum zile, nu luni sau ani întregi, cât durează scrierea unei cărți, cu toată investiția sufletească și consumul emoțional aferent. Ca autor, „în cealaltă viață a ta”, te atașezi de personaje gradual, ritmic, de la o zi la alta, cam ca atunci când te îndrăgostești de cineva, încet-încet, până la total; astăzi iubești parcă mai mult decât ieri, dar apoi, brusc, pur și simplu nu-ți mai amintești cum a fost „înainte”. Și astfel, din păcate, despărțirea, oricât ai aștepta-o și ești conștient că va veni la un moment dat, devine oarecum traumatică. Tot ca-n dragoste. 🙂 Să nu râzi, te rog, dar eu, când am terminat cartea și scriam sfârșitul, am plâns. Vreo patru zile. Nu puteam să scriu de plâns. Însă, pe post de circumstanță atenuantă, să știi că eu sunt un pic mai bleagă și mai emotivă decât ar trebui.
O întrebare clasică: ce cărți (maximum 3) ai lua cu tine pe o insulă pustie?
Culmea, la întrebarea asta pot să răspund fără să mă gândesc și fără măcar să respir: „Război și pace” de Lev Tolstoi, „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell și „Ion” de Liviu Rebreanu. (Oana David răsuflă adânc. 🙂 )
Altă întrebare clasică: ai ritualuri de scris? Dar superstiții legate de scris?
Îmi trebuie, dacă se poate, camera aceea „doar a mea” și niște muzică, atât. Dar astea nu cred că se pot numi într-adevăr „ritualuri”, ci mai degrabă niște necesități minime pentru orice scriitor. Cât despre superstiții, am citit în „Jurnalul” lui Mihail Sebastian că Mircea Eliade îi spusese la un moment dat că e bine să scrie mereu începând de luni. Așa că, deși nu reușesc întotdeauna, încerc și eu să scriu lunea, cât de puțin. Na, când tu visezi să fii scriitor și îți dă Eliade un sfat despre scris, chiar și indirect, eu zic că e sănătos să ții cont de el. 🙂
Și una practică: ce sfaturi (de genul do’s and don’ts) le-ai da celor care cochetează cu ideea debutului în proză?
Un singur sfat, care să înglobeze amândouă categoriile, pentru că nu-s eu tocmai în măsură să dau sfaturi pe subiectul ăsta, biet debutant cum sunt: fără frică, doamnelor și domnilor, fără frică. E loc pentru toată lumea și e nevoie de cât mai multe talente. 🙂
Una personală: dacă ar fi să trăiești într-o altă țară, unde ai vrea să trăiești și de ce?
Uite că mi-ai pus o întrebare grea. Eu nu mă prea văd trăind în altă țară. Foarte dificil de explicat de ce anume, dar nu. Nu o duc mai bine sau mai prost decât alții, tot românul clasic, ofticat din străfunduri pe politică și pe birocrație sunt și eu, îmi place teribil să călătoresc, dar, când am fost plecată, nu mi-a luat niciodată mai mult de o săptămână ca să mi se facă dor de România. Mi-a fost dor de țară în aceeași măsură și pe Champs Élysées, și pe Las Ramblas. Mi-aș dori tare-tare să nu fiu niciodată nevoită să trăiesc în altă parte, dar, dacă ar trebui – pentru că nu se știe niciodată unde te poartă viața –, cred că în Italia mi-ar plăcea cel mai mult și m-aș adapta cel mai ușor. E genul de loc care îți hrănește și trupul, și spiritul (și amândouă doar cu nectar și ambrozie), iar, în plus, acolo, prin tot ceea ce înseamnă Italia, întotdeauna m-am simțit cel mai aproape de casă.
Și una, hai să zicem „filosofică”, pe care sper să nu o găsești prea șocantă: Care ar fi ultimul lucru/gest pe care l-ai face înaintea Marelui Final?
Mi-aș face cruce. Demodat, poate, dar eu asta aș face.
O întrebare pe care nu ți-am adresat-o și care crezi că merită formulată?
Întrebarea ta: – Merită să mai citești în ziua de astăzi literatură română?
Răspunsul meu: – Da, merită. Din plin.
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu