Noul volum al Ioanei Geacăr, iarna umbrele copacilor sunt verzi, întrunește o serie de notații poetice, majoritatea cu un pronunțat caracter jurnalier, care urmăresc, îndeaproape, realitatea înconjurătoare. Întocmai ca în niște oglinzi paralele sau poliedrice ale confesivului tensionat sunt reflectate o serie de secvențe cotidiene: evocarea soțului dispărut, învăluită într-o melancolie discretă, aerul anemic al orașului, semnele noii pandemii, relațiile dintre obiecte, captarea unor gesturi sau atitudini care trădează, dincolo de aparențele mult prea fade, o mefiență vizavi de orice formă de atașament sau de încredere într-un viitor mai luminos. La nivelul discursului, în poemele scurte și foarte scurte întâlnim un ton elegiac, contrapunctat de-o expresivitate reținută, dar și o ușoară atitudine de frondă, atenuată însă de cele câteva elemente reflexive, pigmentate de ușoare remarci joviale, de-o ironie mai mult resemnată.
Senzația de interioritate cavernoasă, simțirea plină de sincope afective, dezvăluirea unor fluxuri de angoasă care vascularizează întreaga rețea de apropieri umane sau de sondări ale realului sunt doar câteva dintre elementele constituente ale discursului confesiv. Existența, într-un regim al observației de-a dreptul filmic, este redată ca o desfășurare de impresii, de fragmente vizuale, aparent disparate, dotate însă cu un puternic nucleu imagistic care conferă ansamblului poetic o coerență insolită, un ritm apăsat al confesivității tensionate:
„s-a scurs înăuntru/ spaima ca un fixator puternic/ întunericul/ personalizat când închid ochii mulat pe interiorul meu/ un om beat traversează parcul/ de deasupra pare un fluture alb cu cravată albastră/ își caută adevăratul corp în toate direcțiile/ o bătrână stă rezemată de un zid pe care în timpul zilei scrie/ mai dulce decât zmeura/ ploaia pudrează frunzele ca pe niște mirese vineții”.
Momentele în care poeta se retrage din stupul uman sunt singurele care o predispun la o luciditate autoscopică. Acest fapt o ajută să plonjeze în acele zone ale biograficului marcate, uneori, de incertitudine. În direcția unei încercări de sondare a propriei corporalități străbătute de fluxurile fragilității, deriva rămâne opțiunea unei aparente și limitate/ trucate stări de liniște indusă, care va prilejui imersiunea sufocantă atât în subteranele mnemonice, cât și în cele ale unei sensibilități deconcertante, care aproape că deconectează funcțiile corpului de la realitate:
„în derivă/ aflasem de un exercițiu de liniștire a trupului/ ca să scapi de insomnii zici fiecărui mușchi fiecărui organ începând din vârful degetelor de la picioare până în creștet stai liniștit zis și făcut până am ajuns la inimă și m-am sufocat și m-am zbătut și am țipat cu ultima picătură de aer tu nu te opri acum inimă nu chiar așa ascultătoare mi-am amintit cum la un interogatoriu scârbos la securitate am vrut să mor pe loc și mi-am ținut respirația cum văzusem într-un film că fac indienii să nu cadă captivi și m-am trezit.”
Spiritul de observație, destul de ascuțit, este implicat în desfășurarea, când alienantă, când marcată de o blazare evenimențială și senzorială, a vieții și a întâlnirilor umane, deopotrivă. Acestea din urmă se consumă la distanță, într-o recluziune manifestată fățiș față de ritmul imperturbabil al cotidianului și al preocupărilor domestice. Punctul de escaladare a tensiunilor se consumă în vis, fapt care sugerează dimensiunea inerțială a blazării care anulează orice impuls de evadare din peisajul acesta monoton, predispus, în permanență, la crispare și maculare identitară:
„mi-e teamă/ în parc mă țin după grupuri mici de femei le ascult și așa socializez/ să aflu ce medicamente/ cosmetice detergenți mâncăruri sănătoase diete nu sunt singură/ am visat viermi șiroiau viermi pe noi”.
În anumite momente, poeta trece și înfruntă marasmul isteric al lumii înconjurătoare, imortalizându-l prin fotografii realizate în mod spontan. Cu toate acestea, ce altă semnificație poate să aibă fotografierea întunericului decât cea a unui gest de frondă îndreptat împotriva unei lumi mult prea dependente de social media, preaplină de aerul unei vacuități accelerate în procesul acesta de însingurare umană?:
„fotografiez întunericul/ întotdeauna se știe unde suntem facebook e cel mai bun prieten/ al omului/ în orice parte a lumii ai merge te întâmpină exact din locul acela/ două păsări de noapte trec prin lună și scapă/ praf de unghii de demon/ sau ce o fi fost/ dar suntem prea preocupați prea cu ochii în jos să mai vedem ceva/ google maps îmi scrie că în luna februarie am mers doar treizeci și/ unu de kilometri pe jos/ și mi-am petrecut șase ore într-un vehicul aferim apasă aici. deschide”.
Adaptarea la regimul realității nocturne presupune o relație antitetică între anumite acte marcate de o energie vesperală și niște drone devenite elemente de decor astral, care au valoarea unor substitute alienante și artificiale. Confruntându-se cu singurătatea, pesimismul poetei, încărcat de un potențial stoic, devine unul al resemnării ușor joviale:
„lumina pe care o lasă în urmă cântecul rândunelelor apoi seara/ în loc de stele drone de supraveghere au acoperit cerul/ fiecare cu drona lui/ care o fi drona mea?/ vorbele de duh se ivesc în singurătate dar momentul acela nu/ s-a deschis pentru mine”.
Volumul Ioanei Geacăr prilejuiește o veritabilă experiență de lectură a unor documente sufletești care reflectă, cu precizie și spirit de observație insolită, realitatea și angoasele cu care ne confruntăm zilnic.
Ioana Geacăr, „iarna umbrele copacilor sunt verzi”, Casa de pariuri literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 58
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Andraz Lazic / Unsplash
scrie un comentariu