După ce în 2016 Ștefania Mihalache își introducea cititorul, în Sisteme de fixare si prindere, în universul nașterii, având ca figură predominantă mama, femeia, în 2021, prin Cronica Akasha, suntem purtați în universul trecerii, al morții. De această dată, figura centrală este tatăl, bărbatul. Poemul din deschiderea volumului este reprezentativ în acest sens. Biblioteca de Lumină descifrează titlul volumului și cheia în care ar putea fi citit: ,,Tot ceea ce este, ce s-a făcut și s-a spus vreodată/ este acolo/ și este tot timpul”.
Ce este o cronică? O lucrare ce surprinde cronologic evenimente sociale, politice și familiale. Astfel, volumul este format din evenimente expuse cronologic din viața unui tată: nașterea, căsătoria, apariția unui copil, accidentul etc. Poemul din final reprezintă rezumatul unei istorii: ,,M-am născut,/ nașterea a fost dezastruoasă”.
În sanscrită „akasha” înseamnă cer, spațiu sau eter. Un termen utilizat de teozofii secolului al XIX-lea care trimite la planuri existențiale non-fizice. De aici deducem faptul că însemnările paterne – inserate cu italic și alcătuind un plan distinct și fantomatic, în oglindă cu corpul central al poemelor; un soi de mărturie-glitch înregistrată în format VHS – aparțin unui tată dintr-un plan existențial aflat dincolo de materialitate. ,,Corpul tău de aici are o copie identică în corpul eter”. Există diferite tipuri de înregistrări, una dintre ele, cea pe care o întâlnim în volum, apare sub forma unui film cu imagini holografice, ce conțin toate sentimentele prezenței totemice: ale Tatălui. ,,Dă, deci, drumul la înregistrările akashice”.
După poezia Vestire apare prima înregistrare, primul cadru al filmului: ,,M-am născut la 18 august 1935/ într-o comună din județul Brăila/ într-o familie săracă/ într-o casă dărăpănată/ mama casnică/ tata agricultor”. Termenul de înregistrare akashica trimite la toate cele trei fragmente temporale. Trecut: reprezentativ fiind poemul Iarna tuturor timpurilor, prezent: Bărbatul din preajmă, viitor: Mâine nu, dar poimâine este posibil să vin. Înregistrarea akashica are în centru Cunoașterea. ,,În mintea ta/ a crescut pomul cunoașterii./ Din pomul cunoașterii au căzut toate merele,/ sunt aceleași mere pe care le dădeai copiilor din cartiere,/ copiilor de demult, ai betonului și ai șantierelor.” Poetul, fiind profet, poate accesa înregistrări akashice personale. De ce și-ar dori asta? Pentru că ele dezvăluie răspunsurile la cine e el cu adevărat: ,,în seara asta/ și-n toate serile/ îmi este frig/ formol din formolul tău sunt”.
Imaginarul poetic este populat de elemente ce oferă senzația acută a sfârșitului, a unei Apocalipse iminente. Oniricul apocaliptic se îngână cu prelucrarea cvasi-suprarealistă a femininului și masculinului. Mai precis, poemele sunt traversate de un fior naumian, recognoscibil în codificarea adesea animistă a planului mnemonic.
Foamea necuvântătoarelor: ,,Iartă-mă că nu te-am ajutat cu o felie de pâine” din poemul Vestire se transferă ciotului, unui ,,trup rămas numai o jumătate” care cere: ,,dă-mi, băi, niște pâine,/ dă-mi, băi, și mie un biscuit/ dă-mi, băi, și mie niște boabe de strugure”, ca mai apoi, pâinea să devină, pentru cel care nu vede și cere, aer: ,,aerul ca o felie de pâine”. De asemenea, în poemul Stăpânul mâncării apare formula ,,mâncarea nu se mai întoarce, mâncarea e un bun perisabil/ ca sufletul”.
Apoi, ploaia. Elementul atmosferic acționează aici ca un sintetizator de ecouri veterotestamentare, coloana sonoră ce face din doliu un fel de-a locui pământul. Din punct de vedere compozițional, ploaia se transformă într-un background visceral datorită alegerii mai mult ca perfectului: „Se făcuse un frig apocaliptic” primul vers din Cu ce plouă. ,,Plouase apocaliptic” vers ce deschide Apocalipsa noastră. ,,Plouase vreme de trei zile sau nopți” vers ce ne introduce în poemul Să-l tai cu cuțitul. Mai mult ca perfectul are diferite roluri stilistice, unul dintre ele este acela de a schița fundalul unui eveniment, care prin contrast cu prezentul, oferă adâncime, profunzime. De asemenea, mai mult ca perfectul este și-un timp al dislocării fluxului temporal pentru a fi introdusă o secvență retrospectivă. Cele trei poeme vorbesc despre o ploaie apocaliptică: ,,ploua cu un fel de corpuri”, ,,plouase cu scoici și cu pești” și ,,în toate se vedea numai un crâmpei din picior/ un bumb de carne smulsă”.
Somnul somnului devine aici: ,,singurul scut al lumii,/ singura atmosferă/ care oprește/ stele moarte în cădere/ și pe muritori să-și mai agațe dorințele naive/ de cozile lor”. Tristețea, felul în care tristețea cuprinde femeia, ia forma unei imagini excepționale: ,,Tristețea se târăște ușor/ ca o omidă plină/ coaptă, verde-gălbuie/ și se strecoară pe sub pleoape, pe sub irișii întorși în cap/ pe care ușor, cu perii, îi rostogolește înapoi.”
„Fiecare cu ritmul tristeții lui”, scria Roland Barthes în al său „Jurnal de doliu”.
Cronica Akasha este o carte ce reușește ,,să facă buruieni să răsară/ din cimentul capacelor de cavou”, un volum ce aparține Bibliotecii de Lumină.
Ştefania Mihalache, „Cronica Akasha”, Editura Nemira, anul publicării: 2021, nr. pagini: 104
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu