Flavia Teoc (născută în 1971, la Cluj-Napoca) este absolventă a Facultății de Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a unui master în Filosofia Culturii, precum și a unui doctorat în Filologie. A debutat în anul 1992, cu volumul Înzeire. Au urmat volumele de poezie: Semn către cetate (1994), Din casa lui Faust (1998), Brațul pierdut (2001), Cronograf – antologie (2004) și Fiord (2014). Pe lângă acestea a mai publicat și volume de interviuri, romanul Kyrie Lex (2009) și studiul Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning și termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII (2017). Recent i-a apărut o nouă antologie poetică, Istoria naturală, la Casa de Editură Max Blecher. Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Noua antologie se deschide cu un scurt ciclu de patru poeme inedite, intitulat Între lumină și mine, apoi sunt redate selecții din volumele Fiord, Brațul pierdut, Din casa lui Faust și Înzeire, dispuse chiar în această ordine descrescătoare din punct de vedere cronologic.
În ceea ce mă privește, am citit volumul în sens invers, întrucât mi-am propus să surprind cât mai bine evoluția poeziei Flaviei Teoc, de la primul volum până în prezent, drept pentru care și în această cronică voi încerca să expun câte o idee despre fiecare selecție de poeme din antologie, începând cu cea din volumul de debut al poetei, respectiv, Înzeire, din 1992. Pentru acest volum, poeta a mizat pe o estetică minimalistă, prin care a vizat cu precădere esențializarea existențialismului, transpus astfel din filosofie în poezie. Am sesizat de asemenea prezența unui discurs de tipul „axis-mundi”, ce ia cu asalt transcendentul, în care un rol important îl joacă formulările paradoxale, oximoronice: „Se întâmplă să cazi/ Și căderea-ți să semene cu zborul/ Te întâlnești cu păsări care n-au gustat vreodată/ Din dulceața durerii/ Dar habar n-au să râdă// Cerul e orbitor de albastru primindu-te/ Și mai că te-ai lăsa înșelat să crezi/ Că are culoare// Vezi dar/ Nimic nu lipsește zborului// Jos te așteaptă ceva ca un hău/ Tu nu te teme/ E un soare puțin umbrit de trupul tău”.
În volumul Din casa lui Faust (1998), minimalismul se răstrânge, lăsând locul unei poezii de o respirație ceva mai amplă. Existențialismul rămâne, dar în contact cu afluxul de metafore și imagini cât se poate de vizuale, desprinse din „albumul” unei „istorii naturale” capătă pe negândite caracteristicile unui expresionism liric bine temperat, orientat spre interior, spre confesiv: „Sunt dimineți în care/ Solii tăi mă așteaptă// Au multe să-mi spună/ Tu le-ai înțesat umerii/ Cu suluri imense de trestie/ Și plumb// Eu mă înfășor într-unul/ La întâmplare/ Ca într-o crisalidă în care/ Tu mai respiri/ Văd chipuri de oameni/ De care nu-mi amintesc/ Și înțeleg că ești bine// De aceea l-așez undeva/ Într-o bibliotecă ascunsă/ În raftul la care ajung/ Cel mai greu”.
Poemele din volumul Brațul pierdut (2001) rămân în mare parte în aceeași linie estetică cu cele din volumul anterior. Ceea ce le deosebește totuși este o discretă predispoziție spre melancolie și spre un idealism mixat cu note de misticism, dar nu unul de tip cvasi-religios, ci mai degrabă unul de tip intelectualist, ce aparent frizează „răspărul” unui discurs strict dogmatic, după cum se poate vedea inclusiv din titlul poemului In nomine mater: „Chipul meu alunecă/ În văzduh/ Ca o gravură desprinsă/ Din pioneze// Chipul Tău e icoană// Casa mea e smulsă/ Din laudele unui zidar/ Nepriceput// Casa Ta e icoană// Zâmbetul meu se lungește/ De la un capăt la altul/ Al pragului// Zâmbetul Tău e icoană// Numai fiii noștri se joacă/ Împreună în lume”.
Volumul Fiord (2014) poate fi considerat un rod al maturității poetice depline, întrucât poeta realizează aici o sinteză destul de omogenă a tuturor formelor și formulelor poetice experimentate anterior. Regăsim în poemele din acest volum, atât minimalismul cât și expresionismul, atât idealismul cât și misticismul, iar ca element de noutate, înflorește aici intelectualismul, volumul mustind la tot pasul de referințe culturale din zone precum istoria, literatura, religia sau mitologia: „De sus, dintre ciripituri/ Și aripi în spirală/ Îngerul măsoară cu o lance/ Adâncimea mării.// Gâdilat de arsură/ Atins de o slăbiciune trecătoare/ Okeanos și-a scos din adâncuri/ Fața încrețită de râs”.
În fine, cele patru poeme inedite așezate la începutul acestei antologii, fiind desigur și cele mai recente, confirmă cu asupra de măsură maturitatea poetică a Flaviei Teoc, vădind în primul rând o limpezime și o cristalizare exemplară a discursului acesteia. Sunt poeme din care nu s-ar putea scoate nici măcar un cuvânt. Avem aici atât esențializare cât și amploare, fără a se încurca defel una pe cealaltă: „Sub casa asta coclește o comoară./ Flacăra ei tresare măruntă sub piciorul mesei/ De-acolo se prelinge pe tacâmurile lustruite cu oțet și în paharul cu apă,/ Pâlpâie din nou în candelă și în inima pisicii, / În locuri alcaline, pline de iubire și de presimțirea morții/ Între lumină și mine stă o ușiță de lemn și limba de foc a șarpelui/ Încolăcită noaptea în jurul avioanelor prăbușite în Pacific/ Dimineața devreme respirația îi miroase a Gucci și cherosen/ E martie și ploile picură uneori floare de soc/ Mirosurile aduc gâze colorate pe care șarpele le înghite/ În somn, dinspre răsărit/ Răsuflarea Ierusalimului aburește geamurile”.
Prin această nouă antologie poetică, Flavia Teoc dovedește o extraordinară capacitate de evoluție poetică, fiind în primul rând un model pentru acei poeți care rămân blocați în anumite paradigme, riscând să scrie cu fiecare nou volum aceeași poezie, cu alte cuvinte, ce-i drept, dar fără un ecou substanțial.
Flavia Teoc, Istoria naturală, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2021, nr. pagini: 108
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Denys Argyriou pe Unsplash
scrie un comentariu