Andrei Peptine (născut în 1999, la Brașov) este absolvent al Facultății de Litere, Universitatea Transilvania din Brașov și al masterului în „Inovare culturală“. A fost membru al cenaclului „Corpul T“, coordonat de Dan Țăranu și Virgil Borcan. În prezent, este redactor al revistei de literatură „Corpul T“. În 2024, a fost distins cu premiul I al Concursului „Rețeaua Literară“ (debut) – secțiunea poezie, în urma căruia i-a apărut volumul de debut, Sunt eu și criza mea temporară, la editura Cartex, în colecția Amaterasu, coordonată de Ramona Boldizsar. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aflat la momentul debutului, Andrei Peptine scrie o poezie vădit autobiografică, personalistă și pe alocuri intimistă, prin care ne dezvăluie o serie de episoade și stări din propria-i copilărie și adolescență, marcate de plaga unei boli psihice, nenumite, însă cât se poate de prezentă, boală care nu s-a manifestat continuu, ci alternativ, de unde și titlul volumului, Sunt eu și criza mea temporară, și care din câte se poate înțelege din primele sale poeme, i-a afectat în primul rând viața socială, relațiile cu ceilalți și în special viața sexuală:
„e aproape dimineață/ ploaia își menține ritmul/ câteva picături mai trec prin plasa/ pusă la geam, îmi udă degetele de la picioare/ la șaisprezece ani te-ai pișat pe tine în somn/ mă întreb dacă euforia contactelor sexuale/ există doar în porno dacă relațiile/ sunt derutante pentru toată lumea/ nimeni nu îmi povestește despre jena trupurilor/ neepilate despre impactul tăieturilor/ pe corpurile mustrate pe tocătoare ieftine/ în primele luni când locuiești cu cineva/ spuneți-mi doar cât înțeleg dacă tot/ interacțiunea dintre două organe/ este atât de importantă/ spuneți-mi doar cât să trec peste/ pentru mine în această noapte are/ mai mult sens zgomotul/ pe care îl face/ lanțul câinelui/ speriat”,
deși din alte poeme descoperim că dificultățile sale sociale și sexuale erau doar efectul, cauza fiind una mult mai gravă, și anume, stima de sine scăzută și rămânerea la nivel psihologic într-o perpetuă copilărie, captiv în naivitate și inocență, care odată cu vârsta adultă pot trece în ochii celorlalți ca adevărate handicapuri:
„nu-mi pasă ce spui/ când ochii tăi îmi amintesc de chiftelele bunicii,/ când luna pare o roată de cașcaval/ şi stelele arată ca pesmetul rumenit// Pe Tinder scrie că ești vrăjitoare/ transformă-mi atunci organul genital/ să fim asemănători/ scapă-mă de lupta inutilă/ minte – corp:/ doar așa am putea/ să ne cunoaștem/ cu adevărat.// Te-ai dus la baie/ m-ai lăsat singur cu foamea/ în frigider n-am găsit altceva decât verdețuri,/ în curte niciun bărbat transformat în porc/ am fost otrăvit de fumul bețișoarelor parfumate/ și cumva tot am ajuns în patul tău./ Deznădăjduit am plecat dimineața/ când cerul s-a aprins ca pantalonii albaștri/ ai lucrătorilor de la Autoliv/ pe cearcăne îmi curg acum lacrimi/ ca ceara scursă pe lumânările tale./ Încă mi-e foame”;
„În drum spre satul vecin/ un bărbat beat pe bicicletă/ se oprește lângă mine/ îmi spune/ problema e că nu te iubești/ apoi se îndepărtează/ cântând la unison/ cu claxoanele”.
Poezia lui Andrei Peptine câștigă foarte mult prin tonul extrem de sincer, de degajat și de asumat, pe care acesta îl adoptă în demersul său de a ne împărtăși povestea sa, ceea ce îi dă un plus de autenticitate. Nici urmă de patetism, de plângere de milă, de frustrare. Ceea ce este cât se poate de bine, atât pentru sine cât și pentru poezia sa. Asumarea sa este atât de puternică și deplină încât reușește cumva să vorbească despre sine, la persoana întâi, dar ca și cum s-ar referi la altcineva.
Dincolo de aceasta, un alt mare plus pus în dreptul poemelor sale îl constituie imaginarul poetic folosit, care este unul foarte variat, punctând pe toată deschiderea spectrului imagistic, de la banalitățile faptului divers, trecând prin metafore, fie gingașe, fie dure și culminând cu folosirea unor imagini cu impact vizual și senzorial foarte puternic, imagini ce trimit la poezia visceralistă sud-americană, dar care la el sunt cumva estompate, domolite, nu atât prin autocenzură, cât mai degrabă prin imprimarea unei atmosfere generale de autoironie, care face ca și cele mai scabroase imagini să devină digerabile și chiar duioase:
„Toacă încet intestinele,/ amestecă-le cu orez şi mirodenii/ stoarce-mi creierul de sânge,/ sărează-l într-o bucată de telemea/ cărnoasă. Decojeşte-mă cu grijă,/ fă-ţi o haină să te încălzească./ Urmează o iarnă geroasă/ ornată cu aurora/ sângelui meu”;
„umbre de somn se adună în cameră/ plictiseala este înlocuită de dezgust/ lampa se stinge, corpul masiv se întinde/ senzația plăcută oferită de pilotă dispare rapid/ patul devine luntrea cu care traversez/ râul care s-a format din fluidele mele./ Plata pentru dus-întors/ este echilibrul chimic”.
Atât deplina asumare, ce îl ferește pe poet de o cădere abisală în mrejele patetismului, cât și capacitatea de a jongla cât se poate de fericit cu tot spectrul imagistic, sunt două trăsături care denotă faptul că avem de a face cu un poet care, deși aflat la debut și încă la o vârstă destul de fragedă, prezintă totuși o mare maturitate atât umană cât mai ales artistică, poetică.
Așadar, tânărul poet Andrei Peptine a pășit cu dreptul și hotărât pe drumul adevăratei poezii, iar nouă nu ne rămâne decât să îl felicităm, să îl citim și să îi urmărim evoluția.
Andrei Peptine, „Sunt eu și criza mea temporară”, Editura Cartex, anul publicării: 2024, nr. pagini: 54
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu