Alergările la Rethymno au fost chiar pe malul mării, fie pe plajă, acolo unde valurile udă nisipul, fie pe promenadă, cu incursiuni pe străzile orașului vechi și pe cheiurile micului port venețian, dimineața pe la șase, când soarele încă nu era răsărit, iar ultimii clienți ai cluburilor se retrăgeau obosiți spre locuințele rezervate, turiști tineri în general, nordici, nemți, englezi, olandezi. Într-o dimineață, viteaz, m-am descălțat și am alergat desculț pe nisipul ud, însă toată vitejia nu a ținut mai mult de un sfert de oră pentru că mă luase cu frig. Apa mării se răcea, mi s-a părut, peste noapte, însă mai mult ca sigur senzația de rece era și de la vârstă. Am preferat să pliez acest gând pe undeva prin cotloanele mai de jos ale „fluxului ideilor”, dacă James are dreptate cu teoria lui. Trecerea înspre bătrânețe nu este încă un subiect cu care să îmi doresc să mă confrunt deschis. Chiar dacă se pare că despre asta scriu în aceste confesiuni-jurnal. Sau este o înclinație să mă tot apropii de acest punct cețos dincolo de care nu știi ce găsești.
Este, desigur, lumea bătrâneilor care aici în România înnegresc ușile policlinicilor având aerul că le aparține tot timpul din lume, care se plimbă singuri pe trotuare și privesc în jur dezorientați, care se scotocesc prin buzunare și își fac socoteli în cap când vor să cumpere ceva, care se resemnează cu povestea destul de păguboasă, deși realistă, „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”. Aceeași lume care în Vest înseamnă excursii și croaziere, plimbări și alergări, întâlniri și socializare în cluburi și chiar în case de îngrijire. Nu intru însă în amănunte. Mă aflu, deocamdată, la graniță, îmi pregătesc pașapoartele, vizele, dacă nu cumva am și trecut între timp fără să mă mai întrebe nimeni de sănătate. Deși nu s-ar zice, după atâtea întâmplări și evenimente în care m-am implicat în organizare și la care am participat săptămâna aceasta. Mă agit ca la treizeci de ani.
Săptămâna trecută, o conferință națională pe teme de sănătate, două zile, zeci de speakeri, sute de participanți. Greul a fost pe șefa compartimentului, doctoriță de sănătate publică, care a făcut ce a făcut și a pus la cale totul, cum se face, de la mape – din care a avut grijă să nu lipsească hârtiile și pliantele, plus pixul – până la cafea, grisine și șervețele. O frământare în care ne-a băgat și pe noi.
Eu am avut de vorbit în prima zi, spre seară, despre lipsa aducerii la zi a conținuturilor și abordărilor în nursing, în școlile de specialitate și în spitale. O sală plină, sute de oameni. Nici nu am mai folosit slide-urile. Le-am învârtit la început înainte și înapoi, cam precipitat, dar le-am abandonat până la urmă și m-am desfășurat cum știu eu mai bine, cu retorismul meu gâtuit de emoție, care ar putea trece drept defect, dar tot atât de bine poate fi de fapt o mică mare calitate în marea de defecte. Și am și eu câteva, slavă Domnului, la defecte mă refer, nu vorbesc acum despre ele. Altă dată. Sau, mai bine, niciodată. Mai cu seamă că tocmai fusesem lăudat de doctorița-șefă, cum că ea consideră și al lor proiectul meu cu cărțile de specialitate, al instituției adică, chiar dacă – a ținut să adauge foarte drăguț – ei nu au practic niciun merit. A fost ca o injecție suplimentară de benzină pentru un motor care dădea deja semne de oboseală.
Am observat în timp că nu pot funcționa pe termen lung în parametri normali decât pe bază de dovezi de încredere din exterior. Bănuiesc, de fapt, că nu fac nici eu nicio excepție în acest sens, pentru că toată lumea are nevoie de încrederea celorlalți pentru a merge mai departe. Când această încredere îmi lipsește reușesc cât de cât să înaintez, e adevărat, dar la un moment dat totul se blochează, intră pe linia moartă, se pierde în desișul vieții, motorul se gripează. De aceea, le sunt recunoscător tuturor celor care, în situații mai dificile cărora a trebuit să le fac față, dar și atunci când m-am implicat cu entuziasm în proiecte curajoase, nu au ezitat să creadă în puterea mea de a reuși. Mă gândesc cu drag la ei și sunt convins că numai astfel de oameni, care încă există peste tot, fac viața noastră mai bună, mișcă pur și simplu lucrurile din loc. Iar acesta este clar un noroc, încerc să îmi dau seama pe ce lume trăiesc, nu mă prefac ipocrit că nu văd. Pur și simplu e mare lucru și atât de rar și de neprețuit să ai parte de astfel de oameni.
Pentru că realitatea – dacă vrei să o vezi și nu plutești pe deasupra lucrurilor – este că adesea nu ai soluţii pentru situaţii pe care le găseşti inacceptabile. Şi peste tot în ţărişoara aceasta de la Vest de Est și la Est de Vest găseşti lucruri anapoda, prost gândite, prost făcute. Oriunde ai munci, oriunde ai fi, dai peste gesturi şi atitudini neprietenoase gratuite, peste impostură ţâfnoasă şi incompetenţă arogantă, peste lipsa de disponibilitate elementară pentru dialog. Şi atunci amâni o reacţie, laşi de la tine, nu mai răspunzi ca altădată cu promptitudine, treci mai departe privind înspre reperele şi valorile tale, sperând că astfel, mai devreme sau mai târziu, vei reuşi să te faci ascultat şi să schimbi ceea ce crezi că trebuie schimbat. Sunt zile în care îţi vine să abandonezi, să te retragi, să-i laşi în plata Domnului cu răutatea şi micimea lor sufletească pe toţi învârtiţii epocii. Şi pe toţi prefăcuţii şi duplicitarii. Şi probabil că aceasta e cea mai înţeleaptă soluţie – iată, se găseşte una, totuşi! – când ai proiecte în lucru şi nu-ţi mai poţi permite bătălii sterile, confruntări care degenerează în mahala și stres suplimentar. Pentru că nici timpul nu mai este de partea ta ca în prima tinereţe şi nici energie pentru o permanentă bătălie nu mai ai, oricât de nobilă şi validă ar fi cauza. E acea împăcare pe care, deşi la început o găseşti păguboasă, ajungi s-o descoperi ca pe un dar care te susţine pe drumul pe care ai ales să mergi.
Imediat ce am încheiat de perorat despre diagnosticele NANDA-I și defazarea față de Occident a trebuit să fug la Casa Cărții ca să particip la lansarea volumului de poezie Avantajul de a nu câștiga nimic, pe care l-am publicat, din nou, la o editură bucureșteană foarte activă pe piață – e a patra carte, mi se pare, pe care o scot la ei și nu îmi pare rău. Umblă oamenii aceștia prin țară ceva de speriat. Azi sunt la Piatra-Neamț, mâine la Brăila, iar poimâine ajung prin Ardeal. Sunt trei, plus echipa. Editorul, un bărbos blând care reușește să cuprindă într-o frază opera și viața unui autor și o face de fiecare dată cu cel mai firesc aer din lume, criticul, un bărbat mic de înălțime dar ager și înalt în spirit care când pune el razele Röntgen pe o carte vezi din prima despre ce este vorba, chiar dacă trebuie să le laude pe toate, fiind, cum s-ar spune, cu marfa pe tarabă, apoi mai este în echipa aceasta fantastică, între cei trei mușchetari ai peregrinărilor prin țară în numele cărții, și eseistul poet și romancier, un om ascetic însă cu o mustață semeață, care reușește, în fascinantele lui explorări filozofice să facă accesibile concepte, teorii și idei dintre cele mai complicate și să le și pună în ecuație alături de cartea pe care o prezintă ca și cum ar fi fost acolo întotdeauna dar nu reușiserăm noi să le vedem așa în legătură. Am norocul, mi se pare, să fiu luat de extratereștrii aceștia în nava lor spațială plină de cărți, pentru că am sentimentul că au detectat la mine ca scriitor ceva ce se pliază pe viziunea lor despre lume și viață.
Așa am reușit să public Metode simple de încetinire a timpului, poemele scrise pe carnetul-agendă uitat în avion și regăsit, recuperat, după care a urmat Visuri pe care mi le pot permite, ambele punând niște ace cu gămălie colorate pe o hartă a călătoriei fără sfârșit, continuate de consemnarea limitelor, anxietăților și fricilor pe care pandemia de Covid le-a adus în viețile oamenilor și în viața mea din volumul Respirație asistată, iar acum, repede, aproape pe neașteptate, cu Avantajul de a nu câștiga nimic, cartea ieșită din experimentul #poeziedefiecarezi de la începutul anului și al cărei titlu constat că este pe placul multora.
Noaptea, la câteva ore după fantasticele speech-uri trecând de la sănătate la poezie m-am urcat de la Bacău în trenul de București, după ce am parcat Seat-ul, bătrân și el de acum, în fața gării unde în liceu veneam adesea să privesc trenurile și să mă droghez cu melancolie. Era fascinant pentru mine în special trenul care se ducea la Moscova sau venea de acolo, nu mai știu, cu strălucirea lui pe fundalul de griuri al gării de provincie moldoveano-bacoviene, cu înscrisurile lui în rusește, cu oamenii din vagoane care păreau să se simtă excelent și să fie foarte mulțumiți de viața lor perestroikistă în capitala imperiului roșu, în comparație cu apăsarea ceaușistă de aici. Probabil că erau chiar fericiți – cine știe? Uneori, viața merge, ciudat, mână în mână cu ideologia.
În fine, capătul călătoriei mele era Craiova, unde urma să țin la Teatrul Național „Marin Sorescu” o altă conferință, Metaversul himeric al poeziei. Până la București am dormit la cușetă bucurându-mă în somnul amestecat, când superficial, când profund, de redescoperirea glasului roților de tren, cum zice cântecul. Iar de la București am plutit cu alt tren printr-un metavers vegetal al unei Românii sudice pe care nu o mai văzusem, cred, de vreo cincisprezece ani. Mi-am făcut câteva note despre ce urma să le spun craiovenilor în legătură cu lumea paralelă la care se poate ajunge pe firul himerismului poetic, dar mai mult am citit privind cu intermitențe spre peisajul mișcător. Îmi luasem la mine al treilea volum al uimitorului roman 2666 al lui Bolaño, iar acum trăiam, din nou, așa cum mereu îmi doresc, bucuria de a citi în călătorie. Fericirea, aș putea spune, de a citi.
Cititul, aliatul meu de nădejde în pasajele întunecate ale vieții. Cititul, care mi-a dat mereu un fel de putere specială care m-a ajutat să ies din situaţii dificile, să rezist cu brio în faţa impostorilor, agresivilor, îngâmfaţilor, răilor, proştilor, care nu sunt puţini din păcate în partea noastră de lume, să trec mai uşor peste necazuri, să fiu cât de cât eu însumi în timpurile noastre haotice. Recunosc că m-a şi încurcat uneori, pentru că a încurajat în mine un fel de înclinaţie de a reacţiona, de a nu tăcea, lucru care nu merită întotdeauna, aș zice, pentru că lumea nu poate fi, totuşi, schimbată. E limpede însă că energia pe care o capeţi din cărţi este o bună compensație pentru toate diversele situații anapoda și o puternică apărare în fața insolubilelor probleme sufletești. Chiar așa, insolubilele probleme sufletești, pentru că cititul îţi spune mai degrabă ceva despre tine, cel care citeşti, decât despre autorul cărţii sau despre lumea pe care o construieşte. Mecanismul după care mintea își învârte rotițele ei neuro-psihologice sau cum or fi e simplu, cel puțin la suprafață, acela al comparaţiei pe care eşti invitat să o faci aproape în permanenţă între perspectiva rândurilor, pasajelor şi paginilor şi aceea proprie de care nici nu erai chiar foarte conştient. Un gând, o idee, o reflecţie, o expresie, un cuvânt, fiecare şi toate la un loc au potenţialul de a provoca resurse psiho-emoţionale – ei bine, sufletești – latente, ascunse, care nu şi-ar fi găsit niciodată vreo formă fără efortul lecturii. Sunt stări de fapt care îţi vorbesc despre cum eşti ca fiinţă umană unică dăruită cu suflet şi creier, într-o lume în care totul curge în viteză. Pentru că lucrurile care contează aici sunt detaliile, ignorate de obicei în fuga noastră după nici noi nu ştim prea bine ce. Iar şansa de a percepe detaliile pe seama acestei paşnice activităţi este un dar despre care ar trebui, poate, să le vorbim mai mult celor care încă nu ştiu de el.
La Rethymno nu aveam nimic de citit. Nici carnetele pentru scris. Nici telefonul nu l-am încins ca în atâtea din diminețile ultimelor luni, la poezii și la confesiuni. Nimic. Să alerg diminețile pe malul mării, să mă bucur de compania nepoțelului Adi și a părinților lui, să mă plimb cu Mara pe faleză ținându-ne de mână, să privesc apusul de soare de pe terasele îmbietoare prin transparența sclipirilor rubinii ale unui pahar cu vin, iată niște scopuri mărunte care îndrăzneau să ignore cu detașare marile idealuri de scriitor! Marile idealuri, mărețele planuri și disciplina rigidă mai puteau trece pe stand-by, iar eu îmi puteam permite să trăiesc. Chiar și romanul pe care l-am lăsat deoparte odată cu începerea alergărilor, cu tot cu lumea lui mișcătoare, mai putea aștepta, din cauza urgenței acestui jurnal poetic himerist, care nici ea nu mai este urgență. Lumea nu avea să sufere în niciun fel din pricina acestei retrageri indiferente pe o plajă din nordul Cretei. Nici dacă opresc aici acum totul, mărturisirile acestea despre viața mea de scriitor și alergător nu va regreta nimeni, lumea va supraviețui fără doar și poate, va merge înainte triumfătoare. Poate doar câțiva fani și susținători ai postărilor pe citestema.ro vor arăta niște mirări și vor pune niște întrebări pe mesageria privată, cum mi s-a și întâmplat acum de când cu acest writer’s block, dar răsăriturile și apusurile de soare vor arăta la fel, bucuriile și tristețile vor veni cu aceeași imprevizibilă și egală consecvență, istoria își va configura mai departe evenimentele fără să-i întrebe pe oameni.
Romanului îi va veni timpul, nu contează dacă mai curând sau mai departe în viitor. Nu-mi mai pasă. E și o treabă a naibii de complicată, de ce să nu recunosc?
Scrierea unui roman este o aventură la care m-am încumetat de câteva ori, cu inconștiență. Că a meritat de fiecare dată încercarea e adevărat, admit, dar asta o pot spune acum, după ce s-a consumat și s-a împlinit efortul, după ce editori buni au publicat manuscrisele, după ce destui critici au văzut ce era de văzut, după ce atâția și atâția cititori mi-au transmis impresiile lor bune și foarte bune. Un roman este ceva atât de sofisticat, atât de anevoios și la risc, atât de bizar ca realizare umană încât probabil că romancierii ar merita un statut special de ființe rare, nu știu, un fel de lege de protecție ca pentru speciile pe cale de dispariție. Să ne înțelegem, o poveste poate fi spusă sau scrisă de mulți oameni, iar dacă mai au și talent e perfect, mai mare dragul să-i asculți sau să le citești scrierile. Un roman însă, în afară de poveste sau de povești, care sunt chiar sufletul întregii alcătuiri, este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur, fără ajutoare, fără meșteri, fără absolut niciun sprijin, în armonie, atent la detalii și la întreg, la aspect și la rezistență, la nenumărate chichițe și la peisajul general. Și este nevoie cu adevărat de o inconștiență peste limite ca să pornești la o astfel de încercare temerară, pentru că numai așa, imun la raționalitatea domestică, poți persevera, de preferat zilnic, în ducerea la capăt a unui vis în definitiv, un vis despre care afli și tu mai multe pe măsură ce avansezi în necunoscut. Vreau să spun că analizându-mă în ultimele zile, după trecerea recentă prin niște dificultăți și situații de impas, prin boala Covid și amenințarea unui diabet (pe care reușesc să le sperii cu alergările), am constatat că mai am încă suficientă inconștiență pentru a începe din nou o astfel de incursiune în care disciplina ține loc uneori de inspirație, iar inspirația, care este poezie în forma ei nescrisă, poate repara deteriorările cauzate de prea multă rigiditate.
În viitor, vreau să zic. Suficientă inconștiență cândva în viitor. Nu acum. Nu azi. Nu în prezent. Pentru că azi, în zilele acestea, fac niște slalomuri printre conferințe, îmi contemplu amintirile alergărilor desculț de pe plaja grecească și pun la cale niște urcușuri rapide pe pârtia de pe Cozla ca să fiu cât de cât în formă prin octombrie la primul meu semimaraton oficial, chiar aici la Piatra-Neamț, unde pe dealurile din împrejurimi voi alerga și eu între câteva sute de alergători porniți din nou să-și depășească limitele proprii și să facă asta cu chipurile transfigurate de lumina fericirii interioare.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu