În sfârșit, a venit și alergarea semimaratonului Curtea Domnească pe dealurile și prin pădurile din împrejurimile orașului meu. Ieri, duminică. Numai că în loc să fie o zi cu bucurie a fost una cu internare în spital. Scriu acum pe telefon, întins pe unul din cele șase paturi ale salonului, pacient cu acte în regulă, ajuns aici cu ambulanța imediat după încheierea cursei. Erou al alergărilor pe dealuri și văi.
Ce s-a întâmplat? Pe la kilometrul 18 am simțit că nu mai fac față efortului. Întindeam greu pasul și mi se încețoșa privirea. M-am rezemat de un copac din marginea potecii de pădure și imediat mi s-a rupt filmul. M-am trezit ajutat de alți alergători, scos dintr-o râpă plină de crengi, cu sânge pe față, amețit, revenit parcă de pe lumea cealaltă. Aveam sânge pe mâini și pe bluza galbenă, iar pe față era clar că situația nu arăta deloc bine după cum se uitau la mine cei trei tineri care veniseră din urmă și mă găsiseră căzut. Oameni foarte de treabă care, deși aveau de alergat și se luptau cu minutele și secundele, au rămas acolo cu mine preț de vreo cinci minute, împreună cu un voluntar, până s-au asigurat că pot sta măcar așa în șezut, că sunt conștient, pot comunica, răspund la întrebări. Voluntarul m-a întrebat de mai multe ori dacă nu vreau să cheme după ajutor ca să mă ducă până la o mașină pe targă. L-am asigurat că totul este în regulă și am mai stat acolo câteva minute ca să-mi revin din buimăceala pe care o resimțeam.
Mă gândeam la cei care mă așteptau jos în oraș, la sosire, la Mara, la prietenii Laura și Radu, la Alina și Gabriel, care se vor îngrijora văzând că întârzii. Alina trebuia să fi ajuns de mult la sosire la 10 K. Poate că 10 K ar fi fost mai potriviți și pentru mine. M-am aruncat însă la semimaraton, dornic de a-mi depăși limitele, de a demonstra ceva, lumii sau mie însumi mai degrabă, prins în mrejele euforiei participării. Mă gândeam și la această cursă în care luasem decizii greșite, iar acum avusesem de suportat sincopa, călătoria scurtă până la porțile morții, starea de nemulțumire și disconfort de după, dezamăgirea.
Cred că prima decizie greșită a fost să mă înscriu la semimaraton și nu la cros. M-am bazat pe experiența celor trei curse de semi de până acum, dar asta a fost puțin, nu prea semnificativ în orice caz, una în care am alergat cu maratonista româno-britanică Corina care mi-a spus recent pe LinkedIn că a scos un timp grozav la faimosul maraton londonez, alta în care am făcut traseul pe lângă lac până la Agârcia, apoi pe dig până la Sarata și mai departe prin oraș, pe stadion, apoi până acasă, iar a treia recentă de la Piatra-Neamț la Mastacăn. Chiar organizatorul competiției, atunci când m-a sunat să mă întrebe dacă eram bine după cădere, ceea ce a fost foarte frumos din partea lui, mi-a spus că dacă aș fi ales crosul aș fi fost pe podium. Mi-ar fi plăcut, recunosc. N-a fost să fie.
Am greșit, la fel, atunci când de dimineață m-am îmbrăcat cu pantalonii și bluza de vreme rece și nu m-am mai schimbat cu pantaloni scurți și tricou cu mâneca scurtă atunci când la start era clar că afară se încălzise. Treburi încurcate, cu numărul pe care ar fi trebuit să-l iau de pe bluză după ce aș fi desfăcut patru agrafe, să mă dezbrac apoi undeva mai deoparte, să-mi iau tricoul și să prind numărul cu agrafele din nou. Prea complicat. Am renunțat. Mi-am dezbrăcat doar pantalonii scurți de peste cei lungi și mi-am scos tricoul de sub bluza galbenă ca să rămân cu frumosul număr 10 în față, la vedere. Nu a fost suficient. Așa nu am putut evita să mă încălzesc pe traseu și să adaug la căderea de tensiune încă o cauză a sincopei care a urmat aproape de final. Îmbrăcat ca Moș Crăciun pe un traseu de toamnă cu vreme de vară. Neîndemânatic, ezitant, anchilozat, rigid, bătrân deja, cu ticuri și reflexe de bătrân, trecut pe linia moartă. La urma urmei, nici nu aveam cu cine să vorbesc pe platoul de la Turn. Umblam de unul singur printre ceilalți alergători care se cunoșteau parcă între ei, fiecare cu toți și toți cu fiecare, discutau, râdeau, își schimbau lucruri, își potriveau echipamente. Eu în așteptare. Mara încă nu venise. A venit la un moment dat și mi-a luat tricoul și pantalonii scurți, mi-a făcut și niște poze. Au apărut și Laura cu Radu care îmi făceau semne de încurajare. Chiar și Gabriel, profesorul de la Iași, a venit repede și a prins un selfie cu noi. Mi s-a părut că ține bine sub control tristețea de a nu mai participa după accidentul recent din Grecia. O nouă condiție asumată, de nealergător, după ce ani de zile a fost un alergător. Mi-a trecut prin cap că eu în situația lui aș fi fost probabil trist și adâncit în tristețe, nu aș fi făcut față, aș fi fost în mare dificultate. El e puternic. Nu știu de fapt cum aș fi administrat o astfel de poveste. Nu știm cum ne vom purta în situații dificile. De aceea nici nu ar trebui să-i judecăm pe alții. Alina își făcea probabil încălzirea pe undeva pe lângă Muzeul de Artă, pregătită pur și simplu de 10 K, fără prea multe complicații. Va alerga distanța, își va lua medalia de finisher sau chiar de podium și își va vedea mai departe de viață. Puternică, egală cu sine, o învingătoare. Cu o zi înainte i-am admirat din nou pe amândoi la conferința de terapie narativă online, unde m-au invitat și pe mine. Șase ore de explorări ale peisajelor narative, cu exemple din practica terapeutică și îndelungate momente de dialog narativ, cu analiza diverselor repere narative, cum ar fi relația de putere din cabinet și abuzul de putere, capacitatea reală a persoanei venite la terapie de a fi „experta propriei vieți”, „povestea saturată de probleme”, co-autoratul, rolul metaforei, al artei și al scrisului în abordările terapeutice. Eu din bucătăria mea, cu exemplele din literatură, cu heteronimii lui Pessoa ca modele de povești alternative preferate, cu „Je est un autre” a lui Rimbaud, cu himerizarea vieții până la recreare și refacerea șansei de a trăi second-life-uri și metaversuri paralele, cu trăirea poeziei scrise și forțarea realității să se plieze pe scris, până și cu „puterea celor fără de putere” a lui Havel. Luat cu discuțiile, nu am pus picătură de apă în gură. E clar că merg la vale, pentru că nu mai am senzația de sete, pot să mă evapor încetul cu încetul, să văd asta, iar eu să nu iau o singură înghițitură de apă.
În plus, nu m-am documentat. Am alergat așa mereu cam după ureche. Nimic clar în mintea mea despre curbe de efort, pace-uri și alte detalii tehnice. Nu știam bunăoară că în efortul îndelungat tensiunea arterială scade. Eu credeam că este chiar invers, așa că nu am ezitat înainte de a pleca de acasă să-mi înghit mica pilulă de Noliprel de 2,5, pe care uneori am suprimat-o și câte o săptămână ca să văd dacă alergările și scăderea în greutate pot aduce tensiunea la valori normale. Reușeau, da. Eforturile mele își arătau rezultatele.
Însă cea mai mare greșeală a fost, e clar, să neglijez hidratarea. Cât am stat sâmbătă șase ore la conferință în bucătărie nu am băut decât o cafea. Am uitat de mine, luat cu discuțiile narativiste. Nici în dimineața cursei nu am băut ceai sau altceva, iar burduful cu apă pe care mi l-am pus în rucsac a rămas pe tot parcursul alergării aproape plin. Parcă mi-a luat cineva memoria. Nu mi-am adus aminte o clipă că trebuia să mai trag din furtun din când în când. Eram uscat, inadecvat îmbrăcat, cu o stare de spirit aiurea, loser înainte de orice participare, jalnic competitor al gândurilor din cap.
Prin urmare, medicament hipotensiv administrat conștiincios de dimineață, efort mare cu efect vasodilatator și hipotensiv făcut la greu în alergare, un corp uscat ca o iarbă de iască, haine de toamnă-iarnă pe mine la 15 grade Celsius, dealuri și văi nenumărate, iată câteva minunate cauze care au dus la căderea mea în râpa sincopei anihilatoare. Sincopa de câteva secunde în care am călătorit în metaversul paralel al morții. Din care m-am trezit în vorbele de îngrijorare ale alergătorilor care mă ajunseseră din urmă și se opriseră să mă ridice. Și eu aș fi făcut la fel. Cinci minute pierdute la cronometrarea finală, dar un om era ridicat de jos și pus pe linia de plutire.
Chiar eu eram acel om. Eram pe linia de plutire, dar nu știam ce să fac: să abandonez sau să continui. Aveam sânge pe față și tocmai trecusem printr-un moment intens, fizic și emoțional, dar am decis să continui. Cu greu, am ajuns pe ultima creastă. Au urmat trei kilometri prin pădure în coborâre ușoară spre oraș, iar când am auzit din depărtare, la difuzoare, vocea crainicului care anunța sosirea fiecărui alergător am știut că sunt aproape și că mort-copt voi încheia cursa. A mai fost o crampă musculară la nivelul gambei chiar la 100 de metri înainte de sosire, undeva cam prin dreptul Primăriei, dar am strâns puternic mușchiul cu amândouă mâinile și contractura a cedat. Eram îngrijorat de aspectul feței, de rănile, sângerarea și vânătăile de pe partea dreaptă, de impactul de fapt pe care l-ar fi putut avea asupra suporterilor și mai ales asupra Marei și a prietenilor. De aceea, după trecerea liniei de la Turn și primirea rapidă a medaliei, am scurtat șederea mea pe acolo. Am avut grijă să îmi iau binemeritata medalie, pentru că mă gândeam că fie și în cazul în care aveam să mor ar fi fost de folos. Să-mi fie pusă pe piept, de exemplu. Nu aveam timp de glume, dar mintea îmi zbura la o astfel de scenă. În fine, mintea mea. M-a luat Mara în primire, speriată, îngrijorată. Ne-am retras undeva pe niște trepte ca să îmi trag răsuflarea, dar cineva ne-a sfătuit să mergem la ambulanța staționată aproape de Muzeul Cucuteni.
Între timp m-am externat și sunt funcțional, din nou în bucătărie, cu o cafea mare pe masă lângă laptop și cu încrederea că o să reiau alergările curând, dar nici prin cap nu-mi trecea că voi ajunge la spital. Voiam doar să-mi îngrijesc rănile și să-mi iau o tensiune. Asistenta m-a recunoscut, eram „poetul nostru” și cel care ținuse „o conferință foarte frumoasă” recent undeva unde și ea participase. Rănit, plin de răni pe față, dar vedetă locală. Am avut și acolo, pe scaunul din ambulanță, o cădere a conștienței, căci tensiunea nu se ridicase peste 9. Asta i-a făcut să mă sfătuiască, în timp ce îmi puneau o perfuzie cu ser fiziologic, să accept să cheme o altă ambulanță care să mă ducă la urgențe pentru investigații. Am acceptat, pentru că acela era momentul în care aș fi putut vedea ce s-a întâmplat, de ce am pățit căderea. Așa m-am trezit plimbat cu targa de colo până colo, din ambulanță în serviciul de urgență și pus acolo pe un pat de la geam, între monitoare care pulsau, clipeau, țiuiau. Am putut vedea în trecere, întins pe targă, tavanele și conductele holurilor și încăperilor de spital la care în mod obișnuit nu ne uităm și m-am mirat să văd cât de sofisticate erau toate acele instalații.
Călătoria pe targă cu privirile în tavane mi-a amintit de luna mea müncheneză, când treceam adesea, mai ales în zilele ploioase prin subsolurile lungi, nesfârșite de la Altenzentrum. Dar și șederea în patul din salon mi-a adus aminte de acel timp. Ce pustii erau şi pe acolo, totuşi, unele zile! În străinătate, departe de familie şi de toate amănuntele unei vieţi fără mari sincope (iată cuvântul de bază!), mă întâlneam adesea cu o senzaţie de moarte iminentă sau de neant pe care avea să-mi placă să o descriu în discuţiile de mai târziu de acasă, de pe la unele ieşiri şi vizite, nu chiar petreceri, dar aşa nişte mici chefuri private, cu doi sau trei cunoscuţi, poate prieteni, cu fumat mult şi discuţii în care Mara se desfăşura actoriceşte spre încântarea celor prezenţi care râdeau sau zâmbeau, pentru că le plăcea când cineva anima discuţia, masa, locul. Pentru că toţi sufereau de plictis şi „spleen”, toţi voiau să trăiască bucurii şi mai ales pentru că ironiile nu-i atingeau pe ei, ci pe mine de cele mai multe ori, un scriitor taciturn care spune mereu poveşti fără să deschidă gura, pur şi simplu pentru că vorbeau pentru mine ceilalţi, oamenii mei, cum s-ar zice, dar şi scrierile mele, chiar şi istoriile de prin oraş, luate de pe Facebook de multe ori, unde postam, ca și acum, cu hărnicie despre cum scriu eu la un roman şi cum mă scol în fiecare dimineaţă ca să duc înainte căruţa împotmolită a romanului şi aşa mai departe.
Și mi-a mai amintit acea plimbare cu targa de vizitele mamei la spitalul din Iași, unde o purtam cu căruciorul rulant pe holurile nesfârșite. La un moment dat ne-au spus că nu mai aveau ce să-i facă, să ne pregătim de ce putea fi mai rău, ceea ce știam. Am adus-o acasă, în oraş mai întâi, la una dintre surorile mele, nu chiar acasă-acasă, adică nu la ţară, la Mastacăn, unde un câine, două pisici şi cinci găini cu un cocoş păreau să sufere de pustietate şi răceală. Chiar sufereau, am putut să constat singur asta în unele incursiuni acolo, cu maşina, pe drumurile abia deszăpezite. Pisica Lola, îmbătrânită, rămasă fără sora ei, reînviată totuşi uimitor după ce în vară un pisoiaș flămând şi mieunător a apărut în grădină, iar mama l-a oprit la ea în ogradă aruncându-i o felie de pâine pe care pisicul orfan a pus una dintre lăbuţe ca pe o bucată de carne şi a început să muște din ea cu o disperare la limita morţii. O pisică reînviată, da, pentru că venirea lui Bombonel, cum aveam să-l numim pe pisoiaș, i-a trezit în ea instinctele materne. L-a primit, l-a adulmecat, l-a mirosit, l-a lins apoi încet, blând, protector, iar el s-a lăsat copleşit de toată dragostea ei. Şi a devenit pisoiul ei.
În seara când mama s-a sfârşit, în casa de la Mastacăn, eram la cursuri, după ce dimineaţă mai stătusem pe lângă ea, împreună cu surorile. Slăbită şi cu respiraţia din ce în ce mai ritmică şi mai profundă, s-a mai uitat pentru câteva clipe la fiecare, aşa cum stătea pe o parte pe patul ei de totdeauna, fără să mai poată zice ceva, m-a recunoscut şi pe mine (am văzut asta în privirea ei şi am fost mulţumit să constat amănuntul), apoi a intrat în coma dinaintea sfârşitului, cu aparatul de oxigen de la capătul patului pompând neobosit în furtunuri: „Puf! Puf! Puf-Puf-Puf! Paf!”. Plecarea definitivă, fără întoarcere.
Pe la amiază, m-am dus la şcoală, m-am gândit că starea de comă va mai dura, cum se întâmplă, poate chiar zile, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să le predau elevilor adulţi de la şcoala postliceală sanitară din oraş diagnosticele de îngrijire, cu obiective şi intervenţii, aşa cum le-am lămurit eu documentându-mă amarnic din nişte cărţoaie americane pe acest subiect, cam extraterestru, al nursingului. Am publicat şi ceva manuale, o altă poveste care ar merita spusă, iar atunci când am postat pe Facebook coperta şi ce am mai zis eu pe acolo, cineva m-a întrebat într-o replică dacă nursingul este creşterea copiilor. Am răspuns cu toată seriozitatea, nesesizând gluma. Când am înţeles, m-am amărât un pic, dar mi-a trecut. Scriam pe tablă la o clasă de anul doi etapele procesului de îngrijire. Mă ambalasem pentru că voiam să-i conving de importanţa diagnosticelor de îngrijire NANDA-I în îngrijiri, înaintea „nevoilor” hendersoniene. Elevii erau şi nu erau receptivi. Între timp, până la faza cu demisia mea, au devenit oricum mult mai atenţi şi înţelegători decât la început, când totul era un dezastru.
Mai întâi, la primele ore, nu reuşeam să-mi ridic capul dintre hârtii, iar frica mă luase în stăpânire, mă îmbrăţişase cu toată dragostea, o frică din aceea permanentă, ca o durere. Ca să mă ridic de la catedră şi să scriu la tablă era o aventură, pentru că mi se părea că în timp ce scriam la tablă în spatele meu tinerii aceia chicoteau, râdeau, îşi dădeau coate, pentru cine ştie ce cute ar fi putut să aibă sacoul sau pantalonii, pentru felul în care se vedea zona cheală din creştetul capului ca un semn al îmbătrânirii, pentru scrisul meu colţuros şi nu prea uşor de descifrat, pentru cine ştie ce altceva, pentru nimic, cum râd uneori tinerii din nimic.
Apoi, o problemă erau cursurile pe care ar fi trebuit să mi le fac, pentru care nu găseam încă surse bibliografice care să-mi convină, unitare, credibile. Când am luat manualele disponibile, cu zecile, de la biblioteca şcolii unde o secretară drăguţă, amabilă şi zâmbitoare însă copleşită de hârtii şi dosare mi le-a trecut pe fişă una câte una, mi-am dat seama că lucrurile nu erau deloc simple. Un haos organizat peste tot, în toate volumele. Tabele, texte, desene fără rost, exprimări stângace şi năstruşnice, informaţii nesigure, invenţii de diagnostice nursing, cuvinte hazoase. Cele scrise de autoare-asistente cu stângăcii, cele scrise de doctori cu savantlâcuri inutile. M-am dus acasă şi i-am scris fostei colege de liceu Magda, în America, un mesaj în care am rugat-o să caute pe acolo manuale de nursing, iar ea mi-a răspuns, a căutat, s-a uitat. Şi mi-a trimis pachetul. Abia am reuşit să-l duc în casă când a sosit, atât de greu era. Şi trebuie că o costase pe Magda o avere ca să le trimită. Le aveam acasă acum şi, deschizându-le, nu mai încetam să mă minunez alături de Mara de cât de bine erau structurate, cât de concise şi clare erau conţinuturile, ce acurateţe aveau imaginile, cât de blindate erau cu note și liste bibliografice.
Mă întorsesem din München, învins, ca un câine cu coada între picioare, pentru că tot ceea ce plănuisem – să iau slujba de infirmier, să rezist, să învăț bine-bine limba germană, să mă integrez apoi încetul cu încetul în lumea literară de acolo şi să ies din încorsetarea de aici – se spulberase în numai o lună de zile pe muchie, pentru că atâta am rezistat, încă şi mai puţin. Totul a pornit în ziua în care au început să ţipe la mine. Intrasem în salon, aprinsesem becul care să arate pe hol prezenţa mea acolo şi începusem să îl ajut pe pacientul fumător cu plasturi pentru tratamentul de renunţare la fumat lipite pe spate. Omul nu avea nevoie de prea mare ajutor. Doar când se ridica din pat trebuia să se sprijine de braţul meu, ca să poată face întoarcerea de nouăzeci de grade spre margine şi ridicarea în şezut. De aici, îl cuprindeam cu amândouă mâinile şi făceam un balans numărând cu voce tare ca la startul pe o pistă de alergare: „Eins! Zwei! Drei!”. Ajuns în baie, cu greu, poticnit, omul se uita în oglindă mai întâi, sprijinit cu disperare parcă de bara de sprijin. Cu nişte ochi care treceau dincolo de oglindă, undeva în trecut sau în alte sfere. În fine. Îi scoteam bluza de pijama, apoi pantalonii de pijama, apoi pamperşii. Momentul acesta din urmă era mai dificil un pic pentru că trebuia să mă feresc de invadarea brutală a mirosului de fecale amestecat cu urină, ca să nu-mi stârnesc voma. Asta era meseria. Înţelegeam, ştiam, pricepeam că alesesem să muncesc din greu, să o iau de la zero-zero în Germania, apoi să înaintez, să-mi găsesc un rost, să intru în lumea literară, să scriu, să fac, să dreg şi câte şi mai câte. Visuri. Îl invitam să se aşeze pe scaunul de plastic cu recipient pentru dejecţii. Neluând în seamă la zgomotele bubuitoare din recipient, de care omul altfel se jena, pregăteam duşul, potriveam apa rece şi apa caldă, aşa ca să se împace amândouă pe pielea lui Herr Ludwig, aruncam conținutul recipientului de sub fundul pacientului în veceu, îl duceam în camera de dezinfecţie, mă întorceam repede şi în timp ce îl săpuneam pe acest bărbat tăcut mă gândeam la programul zilei, acolo în acel azil unde pacienţii păreau uitaţi. Mai aveam până la ora două şi jumătate, abia era începutul. Mai trebuia să pregătesc pentru micul dejun încă zece pacienţi, bărbaţi şi femei, unii şi cu duş de făcut, apoi să le ofer prânzul, apoi să-i duc la toaletă şi să-i spăl la fund, pentru ca, în fine, să-i duc la culcare, în paturi. Şi totul ar mai fi fost cum ar mai fi fost dacă tipa poloneză, șefa de secție, nu ar fi ţipat la mine şi la ceilalţi. Era şefă cu adevărat. Se vedea asta și din faptul că avea un maldăr enorm de chei pe care le zăngănea ca o gardiană în timp ce mergea pe holuri sau chiar şi când stătea de vorbă, se ocupa cu pontajele şi graficul de serviciu, cu materialele necesare pe palier, cu mâncarea, cu igiena, cu dirijarea personalului, cu tot. Avea o voce să te spargă la timpane dacă se întâmplă să fii pe aproape. „Vasileeeeee! Wo bist duuuuu?” „Ich bin hier, am fünf!”, îi răspundeam cum mă pricepeam și eu mai bine, scoţând capul pe uşă ca să fiu auzit. Mă chema ca să-mi reproşeze că nu îl bărbierisem bine pe unul dintre bătrâni, pe care îl adusesem la micul dejun și îl lăsasem ca să pot să mă ocup de bătrâna pictoriță dementă, cum demenți erau toți acolo. Știam de ce obrazul bătrânului nu era perfect. Lama nu tăia bine și simțeam că eram pe un drum fără ieșire, fără scăpare. Iar scenele se repetau în fiecare zi, deși îmi dădeam toată silința. Îmi plângeam singur soarta acolo în garsoniera confortabilă în care singurătatea îmi țiuia în urechi. Într-o dimineață, în timp ce îmi prăjeam două ochiuri înainte de plecarea la slujbă, am auzit pe un post nemțesc, deodată, ca din senin, acordurile din Rapsodia română, iar reacția mea, necontrolată, la fel ca sincopa de pe dealul Cârlomanu de la semimaraton, a fost o izbucnire în plâns. Nu vreau să povestesc mai multe despre acel moment, de care îmi este și un pic jenă, așa, nu știu cum, dar cred că am înțeles că nu eram făcut pentru dislocări, relocări, emigrări și înstrăinări. Am decis să revin acasă, să îmi iau și o a doua slujbă, în învățământ, să refac traseul în care atunci păream complet rătăcit și să mă împac cu viața pe linia ei domestică și pierdută în peisajul amestecat al părții noastre estice de lume.
Voi reveni, poate, la acel episod german, pentru că am învățat, cred, unele chestiuni importante despre viață din lucrul cu acei oameni cu mințile pierdute. Voi reveni și la sincopă. Acum însă rămân la bucuriile acestea mărunte de pacient externat după trei zile din spital, îmi savurez cafeaua în bucătăria de acasă. Îndrăznesc chiar să îmi fac niște planuri noi de alergări pentru cât a mai rămas, două luni și câteva zile, din anul acesta care a fost, pentru mine, mai aglomerat și, de fapt, mai plin și mai bogat decât o zi la un festival de poezie sau la un târg internațional de carte. Mai intens decât toate poemele himeriste la un loc.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu