Am ajuns în spital, din păcate, în urma cursei de la Piatra-Neamț, e adevărat, dar acolo, în lumina de toamnă filtrată prin geamul salonului, măcar am trăit momentul să văd, pe buletinul de analize de a doua zi, pe viu, cum strălucea glorioasa cifră de 5,6 a glicemiei glicozilate. După șapte luni de alergări, în sfârșit puteam spune că am scăpat de prediabet sau diabet, ce o fi fost. Nu spun că a meritat să cad în râpa aceea de pe traseul din pădure, să mă rănesc la față, să-i sperii pe Mara și pe copii, dar simțeam că obținusem o victorie importantă în bătălia mea. M-am dat singur ca exemplu și în conferințele Cultura sănătății, unde am spus că merită să-ți schimbi stilul de viață ca să te poți bucura de viață. Și că nu e totuna să trăiești chinuit sau cu încredere și optimism. Cred cu adevărat că nu e în van, dar fiecare trebuie să găsească scânteia de motivație în propria inimă. Nimeni nu te poate convinge de nimic dacă nu ajungi să te convingi mai întâi singur.
La spital am nimerit într-un salon cu încă patru pacienți. Fiecare cu bolile și cu povestea vieții lui, pe care, în trei zile, am avut timp să le cunosc pe îndelete. Cel din patul din mijloc din fața mea, un om la vreo patruzeci și cinci de ani care părea de șaizeci și cinci, șofer de meserie, cu un diabet destul de avansat, cu răni nevindecate la unul dintre picioare, plus un infarct vechi pe deasupra. În capăt, la fereastră, pe același rând cu mine, un bărbat mai tânăr, la vreo treizeci și cinci, patruzeci de ani, trecut și el foarte mult însă, copleșit de un astm sâcâitor și de o ciroză ascitogenă, cu inima în pioneze, veșnic păzind geamul să fie deschis ca să poată respira, cu furtunurile de oxigen la nas, mare amator de discursuri spuse din senin pe orice temă, un fost cioban, argat la diverși proprietari de stâni, chinuit la viața lui, cu o inteligență naturală remarcabilă. Al treilea, pe patul de la ușă, un bătrân cu un picior amputat de la diabet, incapabil să doarmă întins, ci numai în șezut la marginea patului, ceea ce îl făcea să cadă adesea și să se lovească. Atunci sărea în ajutor ciobănașul isteț care nu avea somn. Se ducea și îl ridica imediat. Și îi închidea și radioul, pe care aceluia îi plăcea să-l țină deschis zi și noapte la volum maxim. A mai trecut prin salon și un țăran bine-crescut, cu bun-simț, cu edeme la picioare, necăjit că nu putea fi acasă unde îl aștepta, zicea, o grămadă de treabă. Am intrat în vorbă cu ei, i-am întrebat, mi-a plăcut să le ascult poveștile, deși nu eram în cea mai bună formă. Căpătasem mare trecere în fața lor după ce au auzit asistentele, foste eleve ale mele, adresându-mi-se cu „domnule profesor”. Chiar am avut noroc cu aceste foste eleve, s-au ocupat cu grijă de mine. De altfel, se purtau frumos cu toți pacienții, ca să fiu corect în relatarea mea, ceea ce, ca fost profesor, am fost foarte mulțumit să constat. Noroc am avut și cu prietenul Sorin, medic cardiolog, atent și plin de o solicitudine neobosită.
Eram norocos, nimic de zis, doar că văzându-i pe toți, asistente și doctori, mă cuprindeau regretele că a trebuit să plec de la școala sanitară, unde mă potriveam foarte bine. N-a fost să fie. Acolo am avut, invers, nenorocul să dau peste oameni pe care i-aș numi răi, nu am un alt cuvânt, o directoare și apoi un director, plus liota de profesori oportuniști din jurul lor. Nu știu, mi se pare că am mai povestit câte ceva, dar nu-mi iese din cap povestea. Am o durere, un of și o jale pe subiectul ăsta. Oameni răi. Și profesori pe deasupra. Fără lecturi, fără curiozitate intelectuală, dar cu o vanitate depășită doar de răutatea gratuită. Ditamai ancorații în sistem pe care, evident, nu veneam eu din senin să-i învăț ceva, orice, cu ideile mele împrumutate din cărțile Vestului, cu atitudinea prietenoasă față de elevi, cu manualele pe care începusem să le public unul după altul, chiar și câte două volume într-un singur an. Mi-am dat seama atunci că poate cei mai periculoşi oameni sunt cei care combină în alcătuirea lor sufetească – deși în cazul lor e cam impropriu termenul – răutate şi incultură, răutate din naştere sau dobândită şi lipsă de educaţie şi cultură prin natura împrejurărilor vieţilor lor. Un amestec detonant dintre cele mai distructive. Cei răi care citesc mai au o şansă, poate, să-și potolească tendinţele de ostilitate, pentru că ajung – cine știe? – prin forţa lecturii, să se vadă din când în când pe ei înşişi ca într-o oglindă şi să se corecteze. La fel, cei fără educaţie şi cultură, care sunt înclinați, în schimb, să facă binele, pot ajunge la cultură prin influenţa celor care beneficiază de bunătatea lor. Când însă cele două lucruri sunt împreună, e un dezastru. Iar astfel de dezastre le întâlnim din păcate în viaţa de zi cu zi. Partea mai proastă este că e foarte greu de evitat zona lor distructivă. Ne trezim pe nepregătite prinşi în raza lor de acţiune şi de aici o întreagă poveste nesuferită şi inconfortabilă.
Nici eu nu am scăpat. Sufeream enorm din cauza nepăsării și lipsei lor de prețuire elementară, dar mai ales a solidarității în rău care ajunsese să-i adune la un loc din când în când împotriva mea. Și nu aveam apărare. Îmi dau seama acum că singurul lucru numai bun de consolare pentru sufletul meu de la acea vreme ajunsese chiar poezia, gândul că viața îmi oferea privilegiul de a fi aproape de poezie, de a o cunoaște nu doar așa, de la distanță, ca un cititor, ci ca un explorator al peisajelor ei tulburătoare. Pentru că simțeam că poezia spune ceva despre tot, mai curând decât despre nimic. Lumea noastră – pe care poezia o prinde cel mai bine dintre toate mijloacele și instrumentele, științifice, artistice și de care or mai fi, pe care le avem la îndemână – este totul pentru noi în general. Zâmbetul și lacrima, sănătatea și boala, tinerețea și bătrânețea, viața și moartea, toate sunt parte dintr-un fel de substanță extrem de prețioasă pe seama căreia poezia trăiește, iar noi supraviețuim. Poezia este chiar viața, nu e o exagerare, pentru că doar ea, poezia, mai reușește să pară permanent în pericol, să fie extrem de fragilă și să renască în același timp întotdeauna ca și cum nimic nu ar fi împiedicat-o până atunci. Poezia este totul în primul rând pentru că include în ea vocea umană, atât în forma ei discretă și mută, cât și în aceea de țipăt și revoltă. Eu m-am revoltat, dar nu a fost de ajuns și, oricum, nu mi-a folosit la nimic. Scârbit de veninul lor, am decis să plec. Nu mai are însă nicio importanță. Totul a trecut și, foarte probabil, s-a și uitat. Așa e mersul lumii. Uitare și pierdere. Dispariție. Neant.
Intrasem în învăţământ imediat după revenirea din Germania. A fost cea mai intensă perioadă de muncă din viaţa mea, cu un consum de timp şi energii intelectuale şi sufleteşti enorm. Și am părăsit domeniul deopotrivă cu bucurie şi regret, forţat totuşi de climatul rău din şcoală şi de lucrurile anapoda din sistem şi nu pentru că aşa mi-aș fi dorit sau pentru că nu mi-ar fi plăcut să pot continua. Îmi plăcea mult să predau, cum se spune, să împărtășesc cunoștințe, experiențe și valori, în fine, acelor tineri care se pregăteau să se facă asistenți medicali, iar pentru asta am pus pasiune și inimă, m-am documentat amarnic din cele mai valide surse internaționale, vorba aceea, niște cărțoaie care te copleșesc prin aspect și detalii. Încet-încet, am început să aduc materia la zi scriind în paralel și manualele, am încercat să fiu acel profesor pe care mi l-aș fi dorit și eu dacă aș mai fi fost elev sau student. Cu toate astea, se vedea treaba, nu era loc într-o școală sanitară de provincie pentru un naiv ca mine care încerca să schimbe abordările, perspectiva, conținuturile, după treizeci de ani în care nu se clintise mai nimic în asistența medicală generală. Am plecat, de fapt, ca să nu fiu pus la pământ de-a binelea, gândindu-mă totuși – consolare tipică visătorilor naivi – că vor rămâne cărțile să vorbească mai departe în locul meu. Au rămas. Poate că vorbesc, poate că nu. Semnalele sunt bune. Vorbesc, deci. Oricum, mi-ar trebui un roman, poate, ca să spun toată istoria, dar, la o adică, merge și un rezumat. Am plecat, așadar, din acea școală cu bucurie, pentru că scăpam de stresul pe care mi-l adusese toată acea aventură cu impact negativ asupra sănătăţii, dar și cu regret, totuşi, pentru că în fiecare promoţie erau mereu mulţi elevi pentru care merita să lucrezi şi să treci peste umilinţe şi dificultăţi, elevi care aveau nevoie de îndrumare și susținere, de acel suport moral atât de greu de găsit în epoca noastră. Pentru că au fost, altfel, şi lucruri bune, dar, din păcate, mult mai multe rele. Mi-a plăcut, astfel, bruma de independenţă de la cursuri, chiar și de la cele online, faptul că poţi să-ţi organizezi cam cum doreşti ora şi am fost încântat de toate acele momente care mi-au ieşit cumva atât de bine încât nici nu pot fi povestite şi despre care doar elevii ar putea să dea mărturie. Nu mi-au plăcut însă ingerinţele de tot felul: ba „inter-asistenţă”, ba asistenţă, ba admonestări şi puneri la punct lipsite de orice noimă umană şi urmă de respect, ba agitația heirupistă în jurul activităților „extrașcolare”, ba aflarea în treabă și băgarea în seamă a unora care păreau să aibă timp și energie infinite pentru așa ceva. Iar îndrăzneala directorului de a vorbi câtorva zeci de profesori – medici, asistenți, psihologi, farmaciști și alți specialiști – în consiliile profesorale de pălăvrăgeli și în alte situații obișnuite pe un permanent ton de critică și ceartă mi s-a părut de-a dreptul inacceptabilă, am și reacționat la ea de vreo câteva ori, la fel cum uimitoare mi s-a părut și ușurința cu care era acceptată. Mi-a plăcut să am şansa de a discuta deschis cu tineri şi să văd cum gândesc ei şi cam ce au în cap, care le sunt, cum ar veni, reperele, planurile, idealurile. Nu mi-a plăcut să văd însă cum le erau tăiate aripile chiar de către unii profesori, prin descurajări şi intimidări diverse, prin accentul grotesc pus pe evaluare (văzută ca un capăt de țară, un fel de scop uriaș al întregii mașinării) și cum erau de fapt ignoraţi în toată ecuația învăţământului, neîntrebați, neinvitați să se exprime, nişte viitori asistenţi medicali care – iată, absurdul absurdului! – nu-şi găsesc nici acum loc de muncă în spitalele noastre care, altfel, au nevoie ca de aer de ei. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu destui dintre colegii de suferință, să zic așa, de cancelarie, cultivaţi şi bine-crescuţi, de la care am avut de învăţat şi care m-au și motivat în a continua o muncă deloc uşoară (unii au și preluat, recunoscători, abordările mele din manuale), dar a trebuit să înfrunt din partea celorlalți obrăznicie, tupeu, aroganţă, răutate. Răutatea aceea gratuită prin care sunt blocate lucrurile în partea noastră de lume iar oamenii cu bune intenții sunt dați la o parte, ignorați, marginalizați, demoralizați. Mi-a plăcut să mă documentez şi să scriu toate volumele acelea din Teoria și practica nursing, ceva ce aduce şi în România la zi abordările validate internaţional din domeniul asistenţei medicale generale, un ghid-manual avizat chiar de la început de minister şi pe care se lucrează acum în multe şcoli şi facultăţi de specialitate din ţară. A trebuit să înfrunt însă în paralel ostilitatea celor doi directori şi a susținătorilor lor necondiționați care își găsiseră parcă un fel de sens al vieţii în a boicota prin orice mijloace – din orgoliu, invidie, răutate gratuită, limitări intelectuale, prostie, ură și cine mai știe ce – acel proiect foarte necesar. Oricum, în nicio şedinţă de vorbe formale (consilii profesorale sau de administraţie, cum se numesc) nu s-a pomenit măcar o singură dată isprava aceasta cu care orice şcoală ar fi avut motive să se mândrească. De altfel, dacă mă gândesc bine, acel manual este realizarea pentru care pot spune că a meritat tot zbuciumul din cei şapte ani. Toată agitația. Toate umilințele. Mi-a plăcut să lucrez după planificare, dar am urât sutele de hârtii care se cer de la profesori: rapoarte, evidenţe cu absenţe şi „ne-absenţe”, tabele şi para-tabele cu cele mai incredibile „situaţii” fără rost, în fine, o fabrică de muncă în zadar. Mi-a plăcut, în sfârşit, să fiu profesor, dar nu şi să fiu tratat de sistem ca un sclav pe moşie care trebuie să „presteze”, să fiu intimidat, șicanat, admonestat, pedepsit doar pentru că obișnuiam să spun ceea ce nu era bine înfruntându-i pe niște oameni aflați vremelnic în poziții de decizie sau pe alții care stăteau pe un soclu din propria lor imaginație. Și poate nu mai puțin supărător era și este că sistemul numește pe criterii politice, în funcțiile de directori, oameni care nu au pregătirea de specialitate necesară (o pregătire medicală, de exemplu, într-o școală sanitară) care i-ar ajuta să înțeleagă domeniul și să se implice cu adevărat. Eu am plecat şi poate că nu contează cu adevărat pentru şcoala mea şi pentru educaţie acest lucru (nimeni nu este de neînlocuit), dar cred și acum că dacă nu se reformează urgent sistemul de învăţământ (oameni potriviți, finanțare și funcţionalitate) ne vom dizolva ca naţie.
Lumea nu poate fi schimbată. De câte dovezi mai am nevoie ca să înțeleg și să accept? Și la urma urmei de unde până unde exigențele astea ale mele, de modă veche, din care mereu ies în pierdere? Valori? Principii? Nu mai dă doi bani nimeni pe ele. Sunt ca alergatul de unul singur și strict pentru propria sănătate. Un pic de dreptate în viața personală, acoperită și așa de viața profesională? E un fel de obsesie să crezi că oamenii ar trebui să aibă mai des reacții la nedreptate și încălcarea demnității în viața de zi cu zi, că fără atitudine din partea fiecăruia în pătrățica sa lumea nu numai că nu se va face mai bună, dar va decădea și mai mult, moral, etic, uman, pe toate planurile. Să fie adevărată vorba aceea care zice că răul se extinde și pe seama indiferenței celor buni? Poate. În unele cazuri da. În altele nu e nimic sigur. Chiar dacă s-a văzut că atunci când sunt mai multe voci care spun ceea ce este de spus, simplu și fără dramatizări, situația se poate schimba în bine. Da, nu este nevoie de gesturi eroice și disperate la tot pasul, pentru că nu se poate trăi într-o stare de continuă revoltă, ci doar de niște momente de exprimare, simple, din care să se înțeleagă limpede că nu acceptăm unele abuzuri și jigniri, că suntem solidari cu unii semeni de lângă noi puși la colț și nedreptățiți, că refuzăm să fim părtași la ceva care nu ni se pare în regulă. Poate că are sens, totuși. Pentru că deși pe termen scurt te încarci astfel cu tensiuni și stres și poți pierde chiar lucruri de care depinde pe moment viețuirea ta, cum ar fi slujba, în timp câștigul tău va fi mult mai important. Pentru că vei rămâne om, ceea ce înseamnă chiar echilibrul și mulțumirea pe care le dorești și le cauți mereu. Nu este nimic rușinos, mă gândesc, să avem grijă să ne menținem pozițiile câștigate și interesele, dar asta nu se face chiar cu orice preț, nu pe seama acceptării umilințelor, nu prin desconsiderarea demnității fără de care calitatea vieții propriu-zise este în derivă. Foarte probabil, dacă încetăm să mai ținem la aceste repere simple, atunci nu prea se mai înțelege de ce ne mai trimitem copiii la școală, de ce încă mai credem că educația este importantă, de ce mai mergem la biserică și ne rugăm. Dacă nu mai prețuim toate acestea, dacă nu mai dăm doi bani pe onoare, demnitate, dreptate, cinste, pe aceste cuvinte care sună, din păcate, tot mai straniu, dacă nu mai au niciun ecou în sufletele noastre și continuăm să zâmbim profesional în orice împrejurare, bună sau rea, fără rezerve, înseamnă că am devenit toți niște actori de mare clasă, cu rolurile de oameni binevoitori și prietenoși din cale-afară de bine învățate.
Dar la ce bun să-mi amărăsc sufletul când lucrurile au luat-o deja binișor la vale? Intrăm în malaxor. Sunt ani, este un timp, sunt zile în șir în care avem de urcat trepte, de trecut praguri, de făcut și de dres în stânga și în dreapta şi facem asta fără să luăm seama la tentaţii şi zgomote, concentraţi pe scopuri, planuri și idealuri, indiferenți la lucrurile simple care ne privesc direct: sănătate, bucurii, prietenie, iubire. Ne urmăm calea având sentimentul că lumea întreagă şi viaţa noastră cu totul nu vor putea funcţiona fără grozavul efort susţinut de care ne ţinem, cu senzația extraordinară că ne aflăm pe val, că ținem chiar destinul sub control. Poate fi această încordare și un mod de a ne împăca, pesemne, cu noi înşine, nemulţumiţi din fire în general, dar şi încercarea de a demonstra celorlalţi ceva, de a face o demonstrație, de a arăta că suntem în stare de una şi de alta, că facem şi dregem, că există în noi o valoare care se cere acum și în timpul vieții noastre recunoscută. Aiurea. Cel mai probabil, abia atunci când nu vom mai avea nimic de dovedit totul va avea o şansă de a intra pe făgaşul acelei normalităţi calme pe care o căutăm mereu. Normalitatea acceptării propriei persoane aşa cum este ea, cu plusuri şi minusuri, cu isprăvi şi ratări, cu generozităţi şi limite, cu bunătate şi răutate, cu veselii şi tristeţi, cu realizări şi neîmpliniri, cu pasiune şi indiferenţă, cu speranţă şi neîncredere. Şi abia atunci se poate încerca o formă de coborâre, în linişte şi pace, pregătiţi, fără rezerve, pentru oferta diversă şi suprinzătoare a viitorului.
Oferta viitorului pentru mine acum rămân alergările. Voi da uitării totul. Sau voi scrie. Voi scrie și voi da uitării ceea ce voi scrie. Și așa va rămâne neuitat. Voi alerga. Voi alerga. Voi alerga. Pentru că îmi dau seama că dacă m-aș opri boala m-ar pune din nou la colț, glicemiile s-ar duce iar în sus vertiginos cu mult peste 100, glicozilatele ar sări încă o dată peste 6 și poate chiar peste 7, kilogramele și-ar face de cap și ar atinge iar incredibila cifră de 95 la care fuseseră în primăvară, burta s-ar umfla la loc, gâfâitul ar reveni la muzica lui, stările de rău ar întinde iar corturile sufocante peste mine, iar viața ar începe să depindă cu adevărat de doctori, spitale și medicamente. Nu am nimic împotriva medicamentelor. E clar că salvează și prelungesc vieți. E însă prea mult marketing aici care nu mai are de a face cu medicina. Prea multă reclamă. Prefer să evit. Iată, la o săptămână după sincopa de pe Cozla și ieșirea din spital, abia ieri am îndrăznit să mă apropii din nou de pista de alergare de pe stadion. Și am alergat din nou ca în vremurile bune, 5 K, fără oprire și fără dificultăți, cu un „pace” de 5. După mai bine de o săptămână de pauză corpul și-a adus aminte cum este să alergi. Eram singur. Îmi auzeam cu ecou pașii dinspre tribunele pustii. Un alergător în pustiu. Și un fel de predicator în pustiu. Un scriitor alergător care scrie despre cum aleargă încercând să prindă viața din urmă, să refacă ceea ce s-a risipit, să fixeze în ramă momentul de sinceritate în care totul se reduce la clipa prezentă. Pustiu în trecut, pustiu înainte, potop, cum zice poetul Bacovia, un vid fără margini. Doar memoria alergării, pe care fiecare celulă o păstrează nealterată, a alergării dinspre niciunde spre nicăieri. O memorie fericită fără motiv. În aplauzele pustiului din tribune. Sub arcuirea calmă a cerului de fiecare zi.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu