Am reușit să pun la punct glicemiile și glicozilatele zglobii, sunt la locul lor, cuminți, în intervalul de referință, cum se numește în buletinele de laborator spațiul umbros, răcoros și confortabil dintre minimele și maximele de normalitate.
Puține dintre muncile pe care le-am făcut în viață și care au avut în spate voință au fost urmate mai clar de rezultate bune ca toată agitația din primăvara aceasta pe seama suspiciunii de diabet care a început să mă vizeze direct. Dietă hipocalorică și echilibrată, alergare aproape zilnică, scădere în greutate, reducerea stresului. Am fost ca un robot disciplinat, iar boala s-a speriat de un asemenea specimen, a dat înapoi.
Evident că nu recomand nimănui să-și aducă analizele în parametri normali doar așa, de capul său, prin alergat, deși eu am reușit asta în doar trei luni. Banalitatea că fiecare om este unic ar trebui, poate, luată mai în serios, mai ales că problemele pot fi de multe ori complicate.
Pot confirma doar că mișcarea, dacă nu ai contraindicații de vreun fel, este probabil cea mai bună cale de prevenire a unor afecțiuni grave, cum ar fi bolile de inimă, diabetul și cancerul, iar uneori, dacă lucrurile nu sunt avansate, totul poate fi dat înapoi.
Este oricum o alegere strict personală aici și pe deplin asumată.
Prin urmare, nu încerc nicidecum, anxios-conspiraționist, să demolez știința și arta medicală. Sunt destui care o fac din interior cu mult mai eficient decât toată armata mondială a băutorilor de ceai și a vindecătorilor de cancere pe căi naturiste.
O discuție cu un medic ar fi, totuși, un lucru înțelept de făcut înainte de orice hotărâre. Atâta numai că trebuie găsit unul cu scaun la cap, ceea ce nu este deloc ușor.
Pentru că drăgălașele doctorițe și simpaticii doctori de la noi sunt învățați să dicteze, au apucături de mici dictatori, iar dacă pui întrebări și îndrăznești să-ți exprimi nedumeriri devii automat un pacient necooperant care trebuie pus la punct.
De fapt, s-o spunem pe cea dreaptă: pe cei mai mulți îi doare în cot de persoana umană și abia dacă își ridică ochii din hârtii când stau la birou în fața ta, în solemnitatea lor penibilă.
În ce mă privește, îmi este frică de ei, mai ales de cei care nu se țin la zi, fie din suficiență și indolență, fie pentru că nu intră în obiceiurile lor să mai pună mâna pe o carte după ce termină facultatea, dacă au făcut asta cu adevărat și acolo, nu învață o boabă de vreo limbă străină – nici măcar din ubicua engleză – și rămân la abordări pe care nimeni în lume nu le mai ține în seamă.
De asta sănătatea prin părțile astea estice, ale noastre, este în multe cazuri o roată a norocului. Adică și din cauza aceasta, vreau să spun, pentru că în realitate hibele sunt mai multe.
Ai șansa să nimerești pe mâinile unora chibzuiți care nu se tem să deschidă o revistă străină sau să se curseze pe bune, bine. Nu? Atunci poți avea parte de surprize, de diagnostice greșite, de medicație care-a fost scoasă demult din circulație prin Vest dar aici este pusă în continuare pe listele tot mai lungi de pe rețete și așa mai departe.
Alergatul ca instrument de potolire a analizelor nu a venit la mine întâmplător.
Puteam să aleg să înot, să dau la pedale, să trag de fiare și să nădușesc în sălile de forță. M-am pliat însă pe alergat în primul rând pentru că îmi este mai la îndemână, bazându-mă și pe amintirea din tinerețe a acelui maraton, primul și până acum ultimul. Trebuie doar să-ți miști fundul din comoditățile obișnuite și pur și simplu să fugi. Prin cartier, prin păduri, pe margini de râuri, pe margini de șosele, pe stadion, oriunde.
La început nu aveam niciun fel de echipament sportiv, alergam așa cu tricouri obișnuite și adidași normali, dar Sandu, colegul meu maratonist, mi-a spus că e cazul să-mi iau ceva mai acătării de la Decathlon. Ceea ce am și făcut ca un elev ascultător ce sunt.
Apoi, alergatul mi se pare că are poezia lui aparte, mai mult decât alte sporturi sau alte lucruri pe care le fac oamenii. Alergatul este atât de plin de un fel de romantism adevărat și valid încât bate adesea orice lectură publică de poezie leșinată. Și sunt destule pe la noi.
Chiar am un sentiment de milă față de scriitorii recitatori cu ochii în tavan care cred că dacă au mai și apucat o poziție importantă prin așa-numitele structuri de putere ale lumii culturale – prin obediență, „pupincurism” și abilități speciale de mânuire a sforăriei relațiilor – sunt și adevărați, și autentici, și talentați, care, din vârful mușuroiului pe care s-au cocoțat, te privesc pe tine, care „doar” scrii cărți, cu o superioritate de securici stăpâni pe situație, care, din impostura în care i-a adus un sistem bolnav, împart în stânga și în dreapta merite, invitații, care clasifică, dau verdicte, maimuțăresc „condiția de scriitor”, pe care o și deplâng amarnic, firește, o pletoră de narcisiști provinciali și habarniști excursionați când și când pe fugă, pe banii statului, prin drumeții europenești în care nu-i bagă nici naiba în seamă, repede vărsători de lacrimi false pentru soarta poeziei, însă hrăpăreți ca niște pești răpitori, ipocriți de duzină plini de frustrări și complexe care blochează respirația normală a literaturii într-o țară cuprinsă peste tot de oameni ca ei. Pentru că ei nici nu se tem să vorbească mult despre moarte prin poeziile lor şi prin interviuri dramatice, cosmice, apocaliptice, au aşa o lejeritate uluitoare în a „lucra” cu chestiile astea ultimative grozave, însă dacă îi întrebi de ce nu se exprimă liber-liber şi pe subiecte mai paşnice cum ar fi, de exemplu, cele legate de situaţia de la Uniunea Scriitorilor cu excluderile, demisiile, lipsa de transparenţă, abuzurile etc. sau cele politice şi în general cele sociale, îi apucă anxietăţile, fricile, crescutul copiilor, pensiile şi indemnizaţiile, viaţa grea şi tot restul.
Și mi-e milă și de scriitorii adevărați, care tac, care din cauza asta își merită soarta de fete bune și băieți buni așteptând să fie bătuți pe spate de alde ăștia.
Ieri, când alergam pe potecile răcoroase de pădure, în prima mea cursă oficială, la Traian Trail, chiar asta aveam în cap: condiția mea de adevărat privilegiat al sorții să pot urma acele trasee umbroase într-un concurs care îmi devenise doar un pretext pentru ceea ce îmi este atât de drag pe măsură ce trece timpul: să alerg, să alerg, să alerg. Și să-mi scriu cărțile fără să le suflu în borș impostorilor.
Încerc, se pare, să găsesc o parte bună în cele mai multe lucruri care mi se întâmplă, mai ales, evident, în cele neplăcute.
Partea bună în plecarea, prin demisie, din învățământ, partea bună în plecarea, tot prin demisie, din Uniunea Scriitorilor, partea bună, în sfârșit, în părăsirea acum trei luni a stilului de viață zdruncinător, aproape boem, eliberarea de condiționările unei vieți care, deși mi se părea fără dubii liberă, era în realitate cu stres și excese de tot felul. Cu un mod tensionat de a mă raporta la lume.
Și totul pornea – înțeleg poate mai bine acum, când alergarea reușește să-mi alunge și ceva din pâcla și negura sufletească de ani și ani – de la dorința de a salva ce credeam eu că ar fi fost de salvat, situații de la deraiere, oameni de la ratare, sistemul cultural-educațional de la gripare, chiar lumea de la alunecarea la vale, chit că situațiile, oamenii, sistemul și lumea nu voiau salvarea, cel puțin nu în stil romantic-himerist așa cum mă încordam eu să-l pun în funcțiune.
Dorința de a-i convinge pe elevii delăsători că ar fi în interesul lor să vină la cursuri și să citească naibii în fiecare zi în loc de a-i lăsa în indiferența lor aproape indolentă, cum și meritau, poate, cum zicea Sorana, colega de suferință în cancelarie, mai lucidă și mai realistă decât mine, în orice caz.
Dorința de a completa manualele antice și de demult cu manuale noi, scrise chiar de mine, documentate și muncite, în loc de a merge așa cu cele vechi, nepăsător.
Dorința de a oferi ca profesor tot ce eram în stare după o viață de lecturi și experiențe.
Îmi treceau prin minte toate astea și încă o sută pe deasupra, le frământam amarnic în minte, agitând apele sufletești.
Tot ieri, bunăoară, m-am aprins tare crezând că am găsit titlul potrivit pentru roman. Pentru că am decis să continui să alerg și prin paginile romanului chiar dacă m-a prins flama să scriu și aici. Azi sunt însă dezumflat, dezamăgit, pentru că nu îmi mai place. Partea bună aici este că îmi dau seama că tocmai gândul la titlu este semn de grabă, ceea ce îmi dă o şansă să mă repliez şi să nu mai turez motoarele.
Ca atunci când alergi fără să te intereseze locurile sau evenimentul în care se întâmplă asta.
Mi se pare limpede că trebuie să mă concentrez pe conţinut, pe ducerea la capăt a textului şi să las în pace titlul. Va veni şi el, mai devreme sau mai târziu, firesc. În ultimele zile titlul a cam devenit o obsesie care a ajuns chiar să mă împiedice să lucrez, să scriu. Am scris, dar variantele de titluri mi s-au învârtit mereu în cap, ceea ce a alungat departe de mine liniştea şi calmul care îmi sunt atât de necesare, mai ales acum la final. Este ca atunci când ai bani de bicicletă, dar nu o cumperi pentru că nu eşti în stare să te decizi asupra mărcii. Sau când amâni alergatul din cauză că nu ți-ai găsit încălțămintea potrivită.
Nu este cazul meu. Eu nu am amânat. După întâmplarea cu doctorița care mă pusese pe medicamente pe viață și care nega existența unei etape premergătoare bolii și din care te poți întoarce chiar și numai prin schimbarea stilului de viață, descrisă de altfel în toate lucrările de specialitate occidentale, pe care ea le ignora senină, am trecut nu numai la alergat, dar și la măsurarea zilnică a glicemiei și a tensiunii.
Dacă mă uit pe „caietul de bolnav sănătos”, în care am consemnat în ultimele trei luni valorile de fiecare zi, constat cu satisfacție nu numai că scăderea s-a produs lent dar sigur, în așa fel încât de câteva săptămâni nu au mai depășit suta, ci și că tensiunea s-a menținut, și tot în ultimul timp, sub 12/8 fără sprijinul medicamentului hipotensor. Mișcarea și scăderea cu 15 kg în greutate au făcut să scadă și zahărul, și tensiunea. Înduioșătoare victorii în tumultul istoriei personale.
Acum alerg și mai încrezător dimineața, iar scrisul, dacă nu mă ambalez prea tare, a căpătat, mi se pare, un fel de limpezime, care se trage, firește, din limpezirea minții.
În fine, limpezire, zic, în sens metaforic, pentru că este vorba mai degrabă de un fel de a crede că toate merg spre bine, că însuși creierul ține cont de dorința mea, că întreg corpul se supune aspirațiilor. Cam cum este când mă amăgesc că trăiesc într-o țară cu politicieni responsabili, conform unor proiecții din capul meu, iar ei sunt în realitate, cei mai mulți, niște șmecheri ordinari. De fapt, sunt cam cum suntem noi toți luați la grămadă, nația noastră în general. Ce rost are să spunem că suntem deștepți, harnici și așa și pe dincolo, că avem olimpici și nu mai știu ce când la politică o dăm în bară mai mereu? De aceea, poate, nu-mi venea să râd, la haioasele, totuşi, momente de exprimare spontană ale unei tipe gen gospodina universală care fusese numită acum câțiva ani în funcţia de prim-ministru. Îi înţelegeam şi nu-i judecam deloc pe cei care o făceau, dar ceva mă reţinea să particip la distracţie. Poate pentru că aveam sentimentul unei nepotriviri. Pentru că mi se părea că povestea aceasta era mai mult despre noi românii decât despre ea, mai mult despre cât suntem noi în stare să ticluim în plan politic şi mai puţin despre o persoană oarecare aterizată sus prin natura împrejurărilor, chiar dacă nu neapărat inocentă pentru că era evident că se înverşuna cu tupeu să reziste ştiind că nu i se potriveşte rolul, pălăria. Faptul că după 30 de ani ne-am întors la conducători semi-analfabeţi ne caracterizează în continuare pe noi, aş zice, în primul rând pe noi, iar asta îmi taie orice chef de a mai zâmbi. Este o tristeţe fără margini acest spectacol al imposturii, iar râsul nostru nu-i al nostru, chiar dacă bâlciul e gratis şi, poate, binevenit pe termen scurt.
Asta nu e însă treaba mea. Sau, mă rog, nu ar trebui să fie. Eşti scriitor, aşa că trebuie să scrii. Eşti îngrijorat că nu întotdeauna scrii de plăcere, cum poate ar trebui, ci şi din datorie sau pe ideea că nu aştepţi inspiraţia ca prostul cu gura căscată, ci o provoci, o cauţi? Asta poate fi rău. Sau nu. Depinde de încâlcitele situații de viață.
Îngrijorarea este la urma urmei ceva care te păzește de întâmplări nedorite. Este ca o boală drăguță care îți dă semne cu câteva luni înainte că ar vrea să fie prietena ta, iar tu ai timp astfel să-ți gândești refuzul, să fii la fel de prietenos în respingerea ta ca un individ fără suflet și fără sentimente, irecuperabil.
Citeşte şi episodul anterior:
scrie un comentariu