„să nu mă iubești să nu mă urăști de la os”, cel mai recent volum de poezie al Vioricăi Răduţă, a apărut la Editura Charmides. Scriitoarea a acceptat să împărtăşească, în stilul său consacrat, câteva gânduri legate de acest nou titlu, pentru rubrica noastră, scriitorii, despre cărţile lor.
Mărturisire, dar nu e de ajuns…
Scriu poezie, de la un timp, mai întâi înăuntru; ceea ce iese din corp și minte arată ca respirația, adică sacadarea a ceea ce urmează după starea de rău, adâncime dusă la capăt, unde nu e nici durere, nici fericire, doar murmur…
să nu mă iubești să nu mă urăști de la os a fost scris pe hârtie rapid pentru că eram la bucătărie, prinsă cu sarmale și alte bucate de Crăciun, nu aveam timp de laptop, foaia era mai aproape. Adevărat, m-am cam chinuit să transcriu poemele după aceea fiindcă scrisul este, ca de obicei, indescifrabil. Noroc ca am făcut această trebușoară imediat după Crăciun, ca să nu pierd elanul, adică sensul din fașă. Am vrut să umblu la câteva poeme, nu mai aveau dogoarea dintâi, așa că le-am lăsat cum dictau ele, chiar la temperatura cuptorului în care se copseseră. De fapt, poemele vin, în ultimul timp, după ce aparatul meu sufletesc se zbuciumă o vreme, sunt frământate, macerate bine până la procesul de developare când, de fapt, se dictează, își găsesc suflul odată cu rostirea.
Ceea ce, totuși, m-a provocat la căderea asta înăuntru, care este însăși rostirea și rostul trăirilor, ca de obicei când mă bântuie ceva și nu mai scap decât prin spunere, s-a petrecut în anii de ruptură, de șoc, de limită a dăruirii, una cu a fi înafara lumii prin umbletul nostru de sub ape, valuri și maluri, de sub întâlniri și sfătuiri, una cu dedesubtul (fiindcă este unul, și nevoit la surprize) comunicării cotidiane sau dinăuntrul coconului/intimității. Una care mănâncă din noi ca apucata, pe furiș sau la vedere, mereu la pândă, totuși, o necesitate. Ca și singurătatea, de fapt. Omul pe care-l iubești, omul în care crezi, omul se developează deodată altfel decât se vedea/gesticula/prezenta în rama lui cotidiană sau… personală. Acest moment, deodată scos din cursul, linia lui, căzut de pe muchia cuțitului, care e însăși viața, mă provoacă de prea multă vreme ca dislocarea, crăpătura existențială atât de amară să nu lase urme, inclusiv cuvântătoare.
Nu știu câtă singurătate așează omul din ruptura lui afectivă, și pe cel de la un capăt, și pe celălalt, atunci când inclusiv eu este un altul, dar fără unitate, nenuntit, ca să spun așa, izolat. Nu asta e marea singurătate, firește, nu în acest Între cam înnegurat, înnegrit, fiind el afectiv, dar ucis, ci tocmai faliile care fug din noi, chinul de a vedea cum pământul se desface și o ia în două părți, de neunit. În ce privește singurătatea asta existențială, ca temă de volum, sper să mi se dicteze cuvintele altă dată. Și așa pentru o viață de om e mult și o singurătate mai… mică. De fapt, tot o cădere, una din care cu greu te ridici. Poate că doar scrisul, litera, pictura, imaginea schimbă greul/chinul/micul tău apocalips în senin, echilibru, te face sau te reface cât de cât, fiindcă tragedia se mută în dramă și pe asta o mai poți, ca om, scenariza, o mai poți drege etc.
Totuși, am dedicat volumul prietenilor mei din îmbrățișare și vânt fiindcă, oricât te-ar face scrisul mai ușor, nu poți umbla viu fără ei, sunt acolo, ca într-o identitate pe care ți-o asiguri pentru înaintare. Și viața continuă. Sau scrisul.
Susţine citeste-ma.ro:
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citeste-ma.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu