Statisticile care ne spun cât de prost stă România la capitolul consum de carte şi cât de alarmant e procentul celor afectaţi de analfabetism funcţional sunt dublate de pasivitatea factorilor decizionali. Se închid librării şi dispar publicaţii care promovează lectura fără ca asta să provoace vreo emoţie în afara bulelor restrânse de cititori pasionaţi. Mai mult, taxele fac cărţile şi mai inaccesibile.
Şi atunci, pentru ce sau pentru cine mai scriu scriitorii? În fond, de ce?
Chiar şi acest site a fost gândit ca o formă de promovare a lecturii, un intermediar între scriitori şi cititori. Statisticile noastre, aşa mărunte cum sunt ele la nivelul audienţei, arată o scădere a interesului faţă de părerile celorlalţi pasionaţi de literatură.
Nimic nu este veşnic şi poate că şi cartea are efemeritatea ei, însă pentru cei care mai sunt încă aici căutăm să aflăm ce îi mai aşază la masa de scris pe scriitorii români de azi. Aşadar, de ce (mai) scrieţi, dragi scriitori? Ori, mai degrabă, de ce mai publicaţi ceea ce scrieţi? Şi pentru cine?
Pentru a suporta trecerea implacabilă a timpului
Vasile Baghiu
De ce mai scriu? Scriu pentru că mai există oameni care citesc. Sunt puțini? Uneori da și în general da, se poate spune că a scăzut interesul pentru literatură, alteori însă sunt și eu uimit de atenția pe care o poate provoca o carte. De câteva ori, la lansarea câte unui volum pe care l-am publicat, s-a umplut sala bibliotecii din orașul meu – stăteau oamenii în picioare pe margini, iar la final am scris autografe mai bine de o oră. Și nu erau cunoscuți cei care veniseră, ci oameni pe care îi vedeam atunci pentru prima dată. Iar eu nu eram o vedetă literară. Mi se părea incredibil, iar fenomenul mi-a dat de gândit și m-a motivat să reconsider gândurile despre posibila lipsă de rost a activității scrisului.
Susținerea cititorilor este, așadar, pentru scriitori o motivație foarte necesară, mai ales în aceste vremuri în care resursele emoționale sunt încercate în fiecare zi.
În același timp însă, trebuie să fim realiști și să observăm că motivația aceasta vine, totuși, din afară, adică este fără legătură cu cine suntem noi cu adevărat ca scriitori, cu trăirile, sentimentele, frustrările, dorințele, bucuriile, visurile, planurile, succesele și căderile noastre. Aspectul acesta, adică ecoul scrisului nostru, nu are – sau nu ar trebui să aibă – o relevanță prea mare, pur și simplu pentru că nu vine dintr-o necesitate interioară. Tot așa cum, dacă suntem norocoși să avem o slujbă care se pliază pe pasiunile noastre, nu ne mai interesează neapărat dacă ne aduce mulți sau puțini bani. Constatăm cum stau lucrurile când rămân restante facturile, dar munca în sine ne ține conectați la entuziasm.
Am scris – mă gândesc – și atunci când singurul cititor al scrierilor mele eram doar eu. În adolescență, în tinerețe. Și se întâmplă uneori și acum. Și au fost epoci în istorie în care scriitorii aveau cititori numărați pe degete. Și au continuat să scrie. De ce au făcut-o? Ei știau cel mai bine, poate, sau, în unele cazuri, nici nu și-au pus problema. Suntem oricum norocoși că de la unii avem răspunsurile pe acest subiect, iar ele vorbesc despre rutină, despre necesitatea zilnică a tipului de emoție pe care scrisul o activează, despre scris ca parte a stilului de viață și a identității, despre obișnuință, despre dorința puternică și necontrolabilă de a împărtăși gânduri, idei și sentimente cu lumea întreagă.
În toate, se poate identifica, printre rânduri sau chiar la vedere, ceva ce se regăsește și la noi, scriitorii de azi: dependența. Pentru că scrisul dă dependență. Sunt studii care arată că după un timp suficient de îndelungat apare un fel de comportament compulsiv în povestea aceasta a scrisului. Te duci la computer și începi să butonezi chiar dacă nu ai neapărat ceva anume sau foarte special de spus și chiar dacă nu ai în plan și nici nu întrevezi vreo șansă de publicare și de ieșire în lume cu textul tău, poezie, roman sau ce o fi. Este un fapt care ține de alcătuirea ta intimă. Scrisul vine – cel puțin la început, în faza debutului – din necesități psiho-emoționale puternice, apoi se instalează insidios în viața ta și devine chiar parte din ceea ce ești tu în raport cu lumea, parte a identității tale.
Și pentru mine scrisul este un lucru separat de chestiunea publicării, este rezultatul activării unor resorturi interioare care mă pun la lucru, mă motivează să continui să fac munca aceasta, chiar dacă aș fi nerecunoscut, nereceptat, nepublicat, nevalidat, chiar dacă aș fi un necunoscut absolut în lumea literară și a cititorilor.
Apariția cărții ține de socializare, de viața între oameni, poate chiar de dorința de a obține atenție, validări, de a oferi ceva lumii, o parte din ceea ce ești tu, unic și irepetabil, lucruri perfect normale și legitime, dar scrisul este dialog cu tine însuți, explorare a resurselor de memorie și gândire, de emoție și afectivitate.
Îmi amintesc când am ieșit pentru prima dată în Occident. Aveam peste treizeci de ani. Mi-am dat seama brusc cât de neînsemnată este persoana mea în lumea mare. Deopotrivă ca om și scriitor. Știam, intuisem, firește, și până atunci, dar e altceva când dai nas în nas pe viu cu diversitatea de naționalități, rase, graiuri. Și mai ales cu imensitatea mulțimii călătoare. Iar când intri într-o librărie din această parte a lumii, sentimentul de pierdere în neant este și mai puternic. Sute, mii de cărți, romane, studii, eseuri scrise de cei mai mari și mai talentați scriitori din lume, de scriitori de care, cu toate acestea, nu ai auzit niciodată. Iar tu, cu identitatea ta de român, ești un privitor la tot acest spectacol. Mai mult, un scriitor român care scrie în limba română niște poezii și, uneori, niște romane și povestiri, despre care crede că ar putea însemna ceva, cândva, undeva. Înduioșătoare imagine! Vii și tu din Estul Europei să propui… ce? Un nou roman? Încă un volum de poezie? Nu sunt destule aici? Chiar așa… De ce mai scrii și tu o carte? Ce speri că se va întâmpla dacă adaugi și tu paginile tale?
Dacă este să răspund, în încheiere, concret și ca o concluzie poate, la aceste întrebări, dincolo însă de perspectiva pierderii în agitația globală, cred că scriu mai departe, așa cum am scris și până acum, pentru că am sentimentul că prin scris nu mai resimt atât de imponderabil parcursul vieții mele, iar viața însăși capătă parcă un fel de materialitate care mă ajută să suport cu brio trecerea implacabilă a timpului.
Cumpără cărţile lui Vasile Baghiu:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu