Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul de povestiri Fata de pe Drumul Mătăsii de Liviu Surugiu, apărut în colecția „Ego. Proză”.
Pentru Liviu Surugiu, realismul magic și fantasticul sunt doar două dintre multele încăperi ale inimii sale. Ajuns la vârsta de cincizeci de ani, autorul simte că are ce să ne spună. Încă ancorat în ficțiunea speculativă care l-a urmărit de-a lungul primelor șapte volume, în Fata de pe Drumul Mătăsii Surugiu strecoară elemente autobiografice, începând din primul text, povestea fantastică, dar adevărată a dramei părinților săi. Poveste după poveste, scriitorul ne duce ușor spre alte zone, tot mai depărtate de granițele pământescului, pe care visele nu ne lasă să le părăsim, până la ultima pagină, unde se întoarce la eterna problemă a existenței.
„«Întâlnirea» lui Liviu Surugiu este o dramă psihologică intensă, al cărei ritm duce spre un final cu adevărat surprinzător. Motivul pentru care personajele nu se pot întâlni niciodată este dezvăluit treptat, pe măsură ce se dezvoltă o relație de dragoste condamnată. Nu vă așteptați la un final fericit – sfârșitul poveștii e la fel de întunecat ca o iarnă rusească.” (Geoff Houghton, Tangent Online, SUA)
„Felul în care scrie Liviu Surugiu îmi ține viu interesul până la final, lăsându-mă totdeauna, dincolo de ultimul cuvânt, cu o întrebare filosofică profundă.” (Rich Horton, Locus, SUA)
Puteţi cumpăra cartea de la:
Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în 1994 în Jurnalul SF. A publicat povestiri și nuvele în revistele Jurnalul SF, SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF, Ficțiuni, Argos, Nautilus, CPSFA, CPSF-Nemira, Helion, Galaxia 42, utopIQa, Libris și în peste zece antologii. Proza sa scurtă a apărut, în ultimii ani, în cele mai prestigioase reviste din SUA, Anglia, Franța, Germania, Spania, India, Ungaria, Peru, Ecuador și Estonia. A primit 33 de premii literare, în România, Franța și SUA, unde a obținut distincții la „Writers of the Future”, Hollywood. S-a clasat în primii trei (finalist) la Concursul de Scenarii HBO 2013. Fata de pe Drumul Mătăsii este al optulea volum al său.
Fragment
„Am aflat că sufăr de boala Gautier cu puțin înainte să împlinesc opt ani. Trecuse aproape un deceniu de la primele cazuri, dar tot a fost un șoc pentru ai mei.
Mama și tata s-au gândit mult unde începuse totul, știind că nu putuse fi decât în luna de miere, când eu încă nu mă născusem. De fapt, era chiar prima clipă, fiindcă boala Gautier apărea doar în momentul concepției. Și-au amintit noaptea aceea de vis, când traversau Pacificul la bordul unui vas de croazieră. După ce au găsit locația exactă, o simplă aplicație pe telefon, care calcula antipodul, le-a arătat unde se afla leacul meu.
Înțeleseseră, în sfârșit, că n-aveam nicio vină pentru cicatricea de pe obraz ori rana din bărbie. Erau semnele unei boli care nu mai existase niciodată pe Pământ.
A doua zi, tata a plecat în Tunisia, la antipodul locului unde fusesem conceput. Sau, cum mi-a spus atunci mama, la capătul lumii, pentru a mă salva.
*
Tata s-a întors din nordul Africii după două luni, dar a durat aproape o săptămână până ne-a vorbit. Mama, o femeie blândă și ascultătoare, i-a respectat cu sfințenie tăcerea, în ciuda curiozității mele greu de stăpânit.
Îmi amintesc fiecare amănunt din seara în care ne-a spus adevărul – sau o parte din el. Albă la față, mama s-a ridicat de câteva ori de la masă și a ieșit din salon, izbucnind în plâns. Abia atunci am început să înțeleg cât de mult mă iubea tata și cât de curajos fusese să meargă pentru mine în deșert.
M-am dus la culcare fără să mai scot o vorbă și ore întregi am stat cu privirea ațintită în tavan. Mama a intrat să mă sărute pe obraz, ca întotdeauna, dar eu am întors capul într-o parte și i-am spus, cu glas stins:
— Nu mai sunt fiul tău.
*
În cei zece ani scurși de la apariția bolii Gautier, peste trei mii de copii afectați de sindrom se născuseră în toată lumea. Cu toate acestea, încă nu se știa nici măcar modul în care boala se transmitea.
Nașterea acelor copii adusese o mulțime de divorțuri. Deși, cu timpul, se descoperise că problema nu era doar de natură genetică. Fenotipul însuși era afectat și tocmai asta nu putea fi explicat în nici un fel.
Ai mei nu s-au certat nicio clipă, în primul rând fiindcă se iubeau.
— Mama, ce este fenotipul? am întrebat-o eu a doua zi.
Îmi părea rău că n-o lăsasem să mă sărute pe obraz.
— Fenotipul e ceea ce te face cu adevărat diferit, Jack, mi-a răspuns ea după o scurtă gândire. Noi ți-am dăruit viața, însă tu o vei trăi așa cum vrei tu. Fenotipul e alegerea ta, dragul meu.
— Dacă te iubesc foarte mult, e un fenotip?
Mama a zâmbit, însă altfel decât de obicei, doar din gură, cu ochii triști.
— Mama, am zis după o scurtă pauză. Vreau să merg acolo.
Tata, care tocmai intrase, a încremenit. Amândoi m-au privit aproape cu frică, temându-se de ceea ce urma să spun.
— Vreau să merg în Africa, am zis.
Iar ei au suspinat, fiindcă au știut că, din acel moment, nu mai era nimic de făcut. Nu mai aveau nicio putere asupra mea. Undeva, în Tunisia, destinul croia deja un loc pentru mine, chiar în acel moment.”
scrie un comentariu