Antologia Alesul, în care Dan Coman își reunește volumele de versuri, redă o imagine de ansamblu a unei geografii poetice dense, magmatice. Într-un permanent dialog dintre texte și fotografiile lui Nicolae Pojoga, dar și printr-o îmbinare caleidoscopică dintre vis și realitate, seninătate și frustrare, dintre integrarea sau dezintegrarea corporalității, decorurile alternează, de la cel familial, social, până la cel patern sau filial. Secvențele se succed într-un ritm halucinant, proiectând diverse ipostaze sau măști din universul unei intimități ultragiate, care invită la reflexivitate amară sau, dimpotrivă, la proiecția unei vizionarități fantasmatice.
anul cârtiței galbene
Primul volum antologat, anul cârtiței galbene (2003), propune poetica unui suprarealism totemic, unde obsesia este intensificată într-un univers interior, populat de tot felul de fantasme emblematice pentru imaginarul domestic prezentat și cuprins de neliniști existențiale, într-un real, în egală măsură, insipid și sufocant. Numeroase secvențe descind din acea ,,biografie corporală”, sintagma lui Gheorghe Crăciun, numai că, la Coman, elementele biografice ale propriului corp devin mult prea tenebroase sau prea aride din punct de vedere spiritual. Drept consecință, imaginarul obsesional naște unele apariții din care răzbate un suflu totemic și care iau în stăpânire lumea interioară și o supun unei perpetue erodări și eviscerări: ,,port în cap o cârtiță galbenă/ cu fiecare zi mai grasă mai adânc săpând” sau ,,mă așez pe o bancă iar gândul la ea/ și la animalul pe moarte/ mi se face greață/ așa dintr-odată parcă respir aerul din/ gura deschisă a unui leu/ aer putred și tare ca o scândură” (botezul)
Acest suprarealism se manifestă, cu precădere, ca o deschidere spre un imaginar al unei constante fluidizări, relativizări, chiar sfidări a oricărui fapt, gest, echilibru sufletesc sau trupesc. Elementele ireale, imateriale tind să ocupe, cu predilecție, spațiul confesiunii sau al monologului interior, instituind o atmosferă în care trupul pare proiectat pe un ecran acvatic, cuprins de-o lentoare fantasmatică. Figura de stil întâlnită este oximoronul reveriilor sepulcrale ce învăluie întreaga simțire: ,,sunt acum lipsit de forță dar încă aș putea înnegri laptele din plămâni/ cu un singur sughiț./ seara când mă întind pentru câteva ceasuri/ splina îmi explodează sub formă de artificii/ iar iepurele vietnamez îmi încalecă inima” sau ,,aceeași plictiseală învăluind oasele înmuindu-le făcându-le una cu sângele” sau ,,și-am suspinat ca un câine de rasă/ ca un labrador negru prin capul unui labrador negru./ am băut cu încredere/ câte un pește sălbatic trecea în răstimpuri și-și lăsa icrele pe cer” (veștile din gersa).
Dincolo de fluxul bogat de imagini sau corespondențe insolite care, uneori, aglomerează desfășurarea evenimențială a anumitor texte, poetul își realizează un autoportret halucinant, oniric, desprins parcă dintr-o lume a unui de Chirico funambulesc. În același timp, își disimulează, în cheie teatrală, propriile experiențe senzoriale sau ontologice, fapt ce amintește de atmosfera din poemele unui Radu Stanca, mult mai stilizată aici, vizând filonul unui inefabil alegoric: ,,sunt foarte frumos. sunt admirabil. Aproape că-mi vine să mă mănânc./ mai ales acum cu berbecul acesta mărunt/ înfigându-și coarnele fosforescente în plămânii mei/ (când expir deasupra rochiilor elegante/ mii de punctișoare sclipitoare se lipesc de țesături/ și femeile sunt încântate)./ mă privesc neîncetat prin spatele moale al ochilor./ cea mai mică încercare de-a-mi întoarce capul de la mine/ și totul se face țăndări” (de o lună încheiată visând la franziska baumann).
În alte părți, se succed secvențe de un suprarealism valpurgic, accentuat prin apariția unei atmosfere crepsuscular-thanatice, desprinse din universul lui Poe sau rescrise în cheia unui Gottfried Benn, cel din versuri ca acestea ,,Creierul meu s-a întors din caverne,/ din ceruri, din vite, din mâzgă târzie”. Fapt care duce la o suprimare a realului, o luare în stăpânire, de-a dreptul miriapodică, a corpului de către elemente provenite din recuzita unui imaginar obsesiv, letal, stăpânit de fluiditatea vesperală a coșmarului: ,,noaptea târziu lilieci aproape nevăzuți atârnă cu miile de genele mele -/ când deschid ochii încep să se zbată și încep să țipe/ de parcă mi-aș fi deschis eu însumi gura pentru a mă înspăimânta./ întins în mijlocul camerei mi-e tot mai greu să mă suport./ între frunte și talpa piciorului mă strâng cu putere și tot nu-i de ajuns./ urlu de parcă aș urla de pe fundul unui butoi cu lapte./ urlu de parcă aș lovi cu buzele o minge de cauciuc” (poemul de noapte).
ghinga
În următorul volum intitulat ghinga (2005), fragilitatea, dincolo de faptul că provine dintr-o sursă a intimității ultragiate, se manifestă, cu o pregnanță și mai mare, în direcția dezintegrării corporale, amplificând finitudinea existențială. Astfel, trupul pare să se dezintegreze într-o atmosferă a unui ,,psihism vibrant” (Gaston Bachelard), unde soarele devine un obiect cu existență fragilă și apare pe fondul unei evanescențe tulburi a realului din jur, care așteaptă vindecarea printr-un act sau gest de eliberare a energiilor ascunse, închistate într-un înveliș sufocant: ,,când e foarte frig trupul meu stă claie peste grămadă pe covor/ moale și pătat de cafea. Atât așteaptă soarele cel nou:/ mai precis decât un țânțar țâșnește dintre pereți și-mi ciupește obrajii./ mișc greu dar când reușesc să-l pocnesc crapă într-o parte a sa/ și aerul său închis umple imediat lumea”.
În tot acest ceremonial al distanțării sau, uneori, al regăsirii de sine, ghinga pare o prezență, deopotrivă, abstractă și concretă. În anumite pasaje are propria ei individualitate, ca, imediat, în altele, să apară de dincolo de faldurile vaporoase ale irealității, ca o ființă fantasmatică, o prelungire a trupului celui pe care îl apără de proprii săi demoni. Se comportă ca o vestală domestică, responsabilă într-un act de inițiere al celui care va încerca, astfel, să părăsească ipostaza falsei stabilități emoționale sau a falsului conformism casnic, doar pentru a accede la existența influențată de mecanismul energiilor epifanice: ,,în toți acești ani ghinga mi-a pus ordine în mișcări: un bărbat impecabil/ fluturând la intrarea în bistrița ca un steag negru…/ aproape treizeci: spaima în cap cu tot cu cele 200 kg ale sale./ și trupul acoperit de transpirație ca de cele mai bune blănuri/ în jurul meu cei asemeni mie se înmulțesc mai iute ca șoarecii/ și eu nerecunoscător. dar acum pe cine să mai recunosc:/ purtat în brațe de ghinga trec neîncetat printre cei vii și le imit mișcările/ aproape treizeci: puțin câte puțin soarele deasupra mea./ și aproape treizeci: puțin câte puțin trupul meu năpădind lumea”.
Dicționarul Mara
Poemele din următorul volum, Dicționarul Mara, mizează pe tema unei paternități atașante, marcate de un simț al candorii altruiste, care poate să miște sorii și stelele unei copilării din primii doi ani de viață, într-un cadru al îmbinării neliniștii cu un soi de fragilitate metafizică. Astfel, toate ipostazele paternității gravitează, ca într-o orbită a candorii cristaline și a alegoricului epifanic, în jurul universului-nucleu Mara. Avem de-a face, în această ordine, cu o ipostază a paternității ludice, care se manifestă ca un necontenit prilej de tandrețe, de sensibilitate. Jocul conține latura ritualică a unei apropieri camuflate în simboluri animaliere de ființa nou-născută, ceea ce duce la apropierea neliniștită de fragilitatea primilor ani de viață umană, dar, și la inițierea într-un univers vibratil, ce stă sub o zodie a miraculosului juvenil: ,,uite-o pe mara și uite cum/ la nici un metru distanță de ea/ îmi pierd imediat răbdarea/ iar atunci mișcările mele/ pe deasupra acestor hârtii/ seamănă cu o gură deschisă de oaie/ tlinda, e nevoie însă de multă răbdare:/ o sită deasă,/ o strecurătoare de supă stă de-acum între noi/ și noi mișcăm unul pentru altul/ doar cât să ocolim jucăriile acestea mici/ și printre jucării/ dragostea cere multă, multă atenție” (tlinda).
O altă ipostază paternă este marcată de o gravitate survenită pe un fond al epuizării rutiniere, a lipsei de certitudine asupra unor fapte sau trasee alese. Acest lucru duce la evidențierea, tot mai pregnantă, a unei fragilități care crește ca o fisură din ce în ce mai întinsă pe suprafața onirică a acestui univers de-o gingășie copleșitoare: ,,în ultimul timp n-am mai prins decât nopțile mici/ alea care nu acoperă mai mult de doi-trei oameni și/ care nu au nici răcoare nici întuneric/ mai degrabă un soi de sfârșeală/ în astfel de nopți somnul e o mare, o foarte mare măgărie/ căci într-un astfel de somn apare oboseala și/ dintr-o musculiță albastră se transformă într-un câine nepăsător/ pe care oricât l-ai împinge nu se mai clintește din mijlocul frunții/ și noi de mai bine de un an n-am mai prins decât astfel de nopți/ nopți mici care abia-abia ne mai acoperă/ de n-ar fi strigătele marei cred că am înnebuni/ căci strigătele marei nu vin din spaimă nici din nesomn/ strigăte care nu fac zgomot nu zornăie nu țiuie-n gol” (nop)
Insectarul Coman
Lumea din Insectarul Coman (2017) este o lume neliniștită, în care poetul trece prin filtrul dezolant al unei maturități plumburii. Prin derularea reflexivă a amintirii se ajunge la o sumbră conștientizare a unei existențe care, aflată la bilanț, își expune un deficit de valori, împliniri, bucurii sau speranțe. Singura certitudine rămâne forța acelei plante ,,care crește în cap/ iese pe ascuns și halește tot oxigenul” și care amintește de atmosfera din tabloul Ophelia din Hamlet, o pictură prerafaelită, executată de John Everett Millais: ,,Acum e ritmul bun, noaptea aproape, entuziasmul,/ așa cum se cuvine după 40,/ doar din când în când și fără nici un motiv/ (și grădinile de cafea, aflate deja în paragină)./ Treizeci de saci umpluți cu hârtie scrisă de mână -/ vreme excelentă, profesore, nu te opri./ Se va spune: familist convins, coleric, indiferent la soarta animalelor./ (și multe altele, uitate deja.)/ (și apoi bănuiala, mereu bănuiala că orice aș face nu va ieși.)/ Un om încă tânăr în fereastra bucătăriei fumând” (pufuleți). Volumul urmărește atât periplul nostalgic al întâlnirilor din trecut cu prietenii, părinții, pe la diverse aniversări, evenimente legate de proiectele literare sau de atitudine civică vizavi de situații politice actuale, cât și scenariul traumatic al unor despărțiri definitiv consumate, al căror spectru apare în discursuri electrizate de un suflu nervos, ironic pe alocuri: ,,Din când în când strâng la piept o pungă de pufuleți./ (sunt un om singur, ți-am spus./ cei singuri au cel mai tare insectar, mi-ai scris imediat înapoi./ sunt o călugăriță care dansează,/ o Mantis religiosa blondă și sătulă/ care tocmai s-a aruncat în gol-/ prinde-mă, dar fă-o cât mai târziu)” (somnambula).
Altădată, amintind de universul unui Haruki Murakami, populat de animale ca oaia fantastică sau peștii care pică din cer, dramele de familie se desfășoară pe un fundal de alegorie fantastă, întreținând o tensiune decepționată, survenită din pricina conștientizării unei anumite fragilități tumefiate, deopotrivă, a relațiilor și a vieții în general: ,,prin zăpada din parc un fluture cât un câine,/ un fluture imens cu aripile tremurând,/ ridicate stângaci pentru câteva clipe de echilibru./ mai întâi ne-am uitat la el (nefiresc de înalt,/ neașteptat de dizgrațios),/ apoi fluturele a încercat să-și ia zborul./ degeaba, ca nu cumva să se apropie prea mult/ și să-i sperie pe copii,/ am bătut din picior și am strigat,/ degeaba m-am aplecat și am făcut bulgări -/ încercarea de a rămâne în aer era deja peste puterile lui.
Poetul își asumă rolul unui arlechin însingurat, izolat în colțul său, învăluit într-o clarobscuritate fantomatică. Acesta vede, înregistrează, se confesează, strigă, precum un Ioan Botezătorul, în pustia golului care se întinde și cuprinde tot ceea ce se află în jur, inclusiv memoria. Uneori, cu o seninătate crispată, cenușie, ne vorbește pe un ton care prinde adesea accente oraculare, despre diversele experiențe ce oglindesc lupta sa cu îngerii propriilor deznădejdi, experiențe sau proiecții mnemonice dintr-o existență străbătută de vegetația tenebroasă de la granița dintre iluzie și deziluzie, concretețe și miraj, artă și societate.
Dan Coman, Alesul, Editura Cartier, Chișinău, anul publicării: 2020, nr. pagini: 256
Puteţi cumpăra cartea de la:
Sursa foto: Facebook (Librăria Humanitas Braşov)
scrie un comentariu