Romanul „Bestiarro” de Dan Perşa apare în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani şi propune în primul rând o imagine a vieții politic-administrative românești, fixată în rama bestiarului, în manieră postmodernă. Este, în același timp, o poveste despre corupție, un catalog al slăbiciunilor omenești alcătuit cu detașare ironică și umor nebun.
Un roman satiric ca o epopee răsturnată în care se aud hohotele de râs sardonic ale celor mai cruzi dintre zei, dar pogoară uneori și îndurarea lor mângâietoare. O lume întreagă, ca un bestiar colcăind de toate făpturile pe care natura și imaginația umană le-au putut plăsmui, se naște în paginile cărții, angrenată de un eveniment aparent nesemnificativ: dispariția fiicei preotului Sorescu, despre care se știe că are o aventură cu fiul primarului Constanței. De aici, o serie de personaje pitorești ale „faunei“ locale, dar și câteva ființe inocente, dintre cele care salvează de obicei lucrurile, atrăgând compasiunea oamenilor și simpatia zeilor, pornesc tăvălugul întâmplărilor, palpitante și pline de neprevăzut până la sfârșit.
DAN PERȘA este romancier, eseist, publicist. Absolvent al Facultăţii de Geologie-Geografie, secţia Geofizică. În prezent este redactor la revista Ateneu, Bacău. A publicat romanele: Vestitorul (1997), Şah orb… (1999), Război ascuns (2005), Cu ou şi cu oţet (2007), Cărţile vieţii (2009), Arca (2012), Viaţa continuă (2013), Şi eu am scufundat Atlantida (2016), Înapoi pe Solaris (2017), Dincolo (2018) şi volumul de versuri Epopeea celestă (1999). Colaborează la numeroase reviste culturale, între care: Vatra, Euphorion, Hyperion, România literară, Familia, Convorbiri literare, Luceafărul, Timpul. Cărţile sale au obţinut numeroase premii literare naţionale.
Fragment
Protectorul intră, se vede că grăbit, în camera unde aştepta Gică. Gică se ridică, strânse mâna, cam flască şi grăsuţă, care îi fu întinsă. Îşi aminti în acea clipă de Naşul, de Marlon Brando, de mâna grăsulie oferită spre a fi sărutată şi se îngreţoşă. Dacă ar fi trăit în alte vremuri, când moravurile erau mai barbare şi gusturile fără emancipare, ar fi fost, probabil, nevoit, ba chiar ar fi nutrit dorinţa de a săruta mâna protectorului său. Bombănel îşi aruncă în gură o bomboană.
— N‑am prea mult timp, spuse apoi… Uite de ce te‑am chemat. (Gică făcu un rictus. Acest „te‑am chemat“ suna exact ca şi când i‑ar fi zis: „ţi‑am ordonat să vii“, şi ordinul a fost să vină grabnic, fără vreo împotrivire, de parcă Protectorul uitase că de fapt el, Gică, i‑a cerut „audienţă“.) E un plan mare ce‑am pus la cale – şi rezolvă colateral şi problemele tale, le ştiu, Orfeanu‑şi dă în petec. Mucles, din ce‑ţi spun, o vorbă să nu scape. Ce‑ai să afli acum, ştim eu şi tu. Oraşul o să fie în curând al tău. Tu nu eşti membru de partid, ai candidat independent. Mâine, chiar mâine, te duci, te înscrii în partid. (Gică încercă să facă un gest de refuz cu mâna, ca să arate că el independent vrea să rămână; Protectorul se încruntă.) Lasă naibii ideea asta cu independenţa politică. Nimeni nu e independent, nimeni nu e curat – că de n‑ai fi mânjit, cine s‑ar încrede în tine? (Asta o ştia Gică mai bine ca oricine.) Nimeni nu‑i de capul lui în politică. Ştii că ai dosar, că poţi sta douăzeci de ani în puşcărie. (Gică ştia. Protectorul îl salvase de pârnaie. Atunci, de altfel, făcuseră şi pactul. Renunţă să protesteze.) Aşa, fii deştept. Săptămâna următoare am organizat alegeri la voi. Bine, la voi şi în toate judeţele, că vreau să pun oamenii mei peste tot. O să‑i dau jos pe toţi vechii şefi de filiale. Te fac şeful partidului acolo… Abia acum Gică înţelese că nu e de glumit. Şefii filialelor erau oamenii Marelui Şef, Capo di tuti Capi, Tătuţul. Protectorul dovedea un curaj nebunesc. Dacă nu reuşea, dacă nu ajungea Preşedintele ţării – lui Gică îi era clar acum dedesubtul lovituri pregătite, era un fel de lovitură de stat – Protectorul ar fi un politician ras, un om terminat, pentru că nu va fi cruţare pentru el, Tătuţul nu‑l va ierta.) Oraşul va fi al tău, continuă Protectorul, e, deja, acum, al tău, faci ce vrei acolo, nimeni n‑o să‑ţi pună beţe‑n roate, nici corpuri de control, nici gărzi financiare, poliţie, procuratură. Doar te scarpini şi‑l arunci pe Orfeanu în colb. Eşti şef, tu tai şi spânzuri în oraş, zise Protectorul şi‑şi mai aruncă o bomboană în gură, o înghiţi nemestecată. Nici nu trebuie să‑ţi baţi capul cu Orfeanu. De un singur lucru să ai grijă apoi, că vor fi alegerile mari acuşi. Tu să ieşi primar, eu să am voturile la funcţia la care candidez.
Protectorul nu făcuse public faptul că va candida. Urmau alegeri la „funcţia supremă în stat“, cum o numea uneori, cu vechiul limbaj de lemn. Declara, public, sus şi tare că rămâne pe tuşă, că nu‑l interesează, dar lucra din umbră, îşi pregătea terenul, şi toată lumea ştia că de fapt va fi principalul candidat la preşedinţia ţării, însă vorbele lui de refuz îi derutau pe destui oameni, care‑l considerau un ins simpatic şi modest şi erau gata să‑l voteze.
Gică ştia exact ce vrea să spună Protectorul, acest om care, probabil spre mirarea întregii naţiuni, îl va face, mai ceva ca la bâlci, peste noapte, pe el, pe Gică Rasol, mai marele partidului în urbea de la mare, când el nici membru de partid nu era. Oamenii de rând îşi vor spune că, de!, schimbarea şefilor filialei partidului din urbea lor e urmarea unei strategii la vârf, pusă la cale de Tătuţul însuşi, pentru că vrea, în buna tradiţie patriarhală românească, să transmită puterea cuiva, cuiva anume, iar acest cineva anume era Daniel Bombănel, mâna dreaptă a Tătuţului şi protectorul lui Gică Rasol.
Şi Gică mai înţelese ceva. Anume că voturile trebuie măsluite, dar bine de tot, fără vreun scrupul. Şi era pregătit să măsluiască, dar, privind spre colţul camerei, unde cine ştie cum ajunseseră câteva stanioluri de bomboane de brad de Crăciun, Gică îşi spuse în gând, ei, na, dar prost e ăsta, crede că am să le măsluiesc şi pentru el?
În sfârşit, deşi spusese că se grăbeşte, Protectorul îl invită pe Gică să stea. Se aşeză şi el într‑un fotoliu în care de‑a dreptul se cufundă, părea relaxat, ca un om fără griji.
— Mie îmi plac locurile joase, spuse, comode, alţii preferă scaunele înalte, crezând că de acolo domină, dar de fapt acolo pot fi văzuţi şi ţintiţi.
Gică Rasol mai să se înroşească la faţă, uite că‑i freacă şi ridichea acum, îi dă de înţeles că a produs cam multă agitaţie în oraş, că s‑a purtat brutal şi toţi ochii sunt pe el, că ar fi bine să stea mai în umbră, de unde să urzească iţele fără să se dea în stambă. Putea să considere o jignire recomandarea asta, dar nu‑şi putea permite acum să facă pe viteazul, o să aibă grijă, când o să vină vremea favorabilă, să regleze conturile. Doar nu‑l crede Protectorul pe el, Gică Rasol, vreun oarecare, vreun văduvoi a cărui putere vine numai de la Protector, vreun ratat gata să stea în umbră, incapabil să ia hotărâri şi să le execute. Făcu o sforţare să nu spună o vorbă în doi peri. Reuşi până la urmă şi se apostrofă în gând, doar nu era, aici, printre ai lui, cu Triţă Costin, doamna Mia, domnul Nica şi doctorul Mânzescu, ca să spună orice‑I vine pe limbă. Se abţinu, dar calmul protectorului său îl agasa, prea era senioral, îl umilea, îl aşeza într‑o poziţie clară de subaltern.
— Uite ce‑am să‑ţi spun, începu, în sfârşit, să vorbească în clar, Daniel Bombănel. Am de gând ca în fiecare judeţ să schimb şefii locali ai filialelor partidului. La tine în oraş, fără îndoială, ai să fii tu. Câştigi alegerile şi‑ai să ajungi primar… apoi îți dau dezlegare să cumperi câteva posturi în Senat şi Parlament pentru ai tăi. Ai bani, nu? Nu eşti un sărăntoc. O să‑ţi faci fratele senator şi amici parlamentari. (Lui Gică îi plăcu ideea, să aibă o gaşcă de parlamentari. Ia să‑l vezi pe domnul Nica, pe doctorul Mânzescu cocoţaţi în scaunele Parlamentului! Ce priviri ar fi aruncat. Şi ce vorbe!). Dar Gică Rasol se şi încruntă iar. Mare podoabă mai era omul ăsta! Toţi îl credeau fidel Tătuţului şi el i‑o trăgea pe la spate. Îi decapita organizaţia, un partid născut şi crescut de însuşi Marele Boss, actualul preşedinte al ţării. Gică îşi dădu seama că Tătuţul habar nu are ce pune la cale Bombănel. Protectorul său făcea totul de capul lui, fără ştirea mai‑marelui, dar multă lume, multă vreme, va crede că Bombănel are sprijinul Tătuţului şi‑l va susţine, şi‑l va vota. Gică rânji. Nu ştiu dacă‑i va merge, îşi spuse el. Dar dacă îi merge, va avea ţara la picioarele lui şi nimic nu‑l va opri… însă oare din ce nu‑l va opri? Bombănel nu dovedise nici ambiţii politice prea mari, nici mare poftă de putere, dar se prefăcea. După informaţiile adunate de Gică, Bombănel părea a fi mai mult un găinar, unul ce pune botul la mărunţiş şi poate fi cumpărat cu te‑miri‑ce. Şi chiar asta avea de gând Gică, să‑l cumpere pe Bombănel.
scrie un comentariu