Universitara cu un preaplin științific, alias antropologie, Cristina Bogdan, își compune deodată blazonul printr-un volum de poeme, inima hiperkinetică, Editura Eikon, 2025, așa încât toți, dar absolut toți, o reperează astăzi, o lipesc, și așa va rămâne, de acest semn… „heraldic”. E folosit deja ca referință „identitară”, nu neapărat prin lectura cărții, deși ar trebui, ci prin ceea ce înțelege tot omul care vede și aude și rămâne și duce în lume puterea ei de deschidere și viziune, chiar devenirea din și în momentul vorbirii, al unui compus nedat, ci lucrat în timp, Femeia este alcătuită din multiplu, implicare, dăruire în Celălalt, fie imaginar, fie cel mai, cel mai real cu putință om, sumativ, făcut dintr-o adunare de forțe și „bunătăți”, tot mai rară astăzi, Femeia este deodată explozivă, aproape senzuală, oricum seducătoare și deșteaptă la cEtit, vorbit, descusut și cusut de texte și vieți.
Pornind de la perspectiva scriitoarei Simone de Beauvoir că nu te naști femeie, ci devii, dar într-o mistică de adâncime, Cristina Bogdan își crucifică Iubirea în tipar de ilustrate vechi, epistolare, dar cu prospețimi de arteziană, pe final într-un Unu cu multe brațe, pe tonuri și poeme autonome foarte, încât o mostră livrescă devine tot trăire autentică, fie ea clădită jucăuș și destul de ușor de recunoscut (referențial):
De-atunci și până atunci,
Jocul dragostei și al întâmplării
l-am jucat în doi, în trei,
în câți am vrut și în câți vrei,
căci nu te naști femeie, ci devii,
iubind
Nu este vorba de textexistențe în mostrele poetice ale Cristinei Bogdan, de încărcătura livrescă a postmodernilor, ci de un iureș de formule din cele mai lirice, de atmosferă pliată pe una a destinatarilor acestor scrisori subtile, bine stăpânite și adunate, asemenea desenelor, semnate Constantin Cioc, când monolitice, când hașurate, fulguite, fugi alungite, de-formate, strânse sau restrânse într-o vibrație alăturată poemelor, nu ilustrativ, ci romanesc, ele însele zburate sau cu săgeți către text, dar deloc înțepătoare, calde și bântuite în formele lor multiple și în metamorfoza cea făcătoare la… numita devenire a Femeii, pe fundal. Basorelieful este benefic. De menționat că Femeia se compune din bărbații iubiți înăuntrul (operei) lor, ca o altă des-facere întru statutul și statura bărbatului real, și el un compus (sintetic și unic totodată).
S-ar putea spune că blazonul Cristinei este unul de… Familie, dar se pare că am restrânge construcția într-o simplă fațadă și cred că tocmai semnul „heraldic”, să zicem, este mai adânc decât pare, întrucât blazonul Iubirii nu se arată atât în lățime, realizat dintr-o adunare de forme poetice/formule artistice, odată cu defilarea multiplilor destinatari, ci unul plutitor, eternizat aproape, așa cum se dezvăluie el (în cuvântul autoarei: cronotopul), plasat exact la încheietura simbolică a crucii bărbatului cu femeia, întâlnire sfințită datorită unei tot mai accentuate ochiri mistice. Remarcăm nivelul atins de clarvăzătoare, cu autenticitatea și deodată o iconografie de studiat, pentru cei știutori într-ale semnelor magice. Găsim multe momente de oficiere divină. Dau un exemplu din poemul o îmbrățișare de ceară, dedicat deloc întâmplător, lui Serghei Paradjanov:
Prin cupola nepictată, ceruită cu albastru,
aterizează pe umerii mei cuvinte de neînțeles,
se sting la fel de repede precum fulgii,
lăsând în urmă o dâră de tămâie.
Nu se poate trece nici de poezia revelației, taina, aceea a vederii-viziune ca una vegheată, crucificată, dacă și destinatarul este Homer cel orb, cu privirea sa înăuntru. Tonul vine din preaplinul cel livresc al Cristinei Bogdan, dar pe un traseu tot ont(olog)ic, de neevitat, ca o invitație la rugăciune, întregire în „icoană”. Iată întregul, și ca reușită, poemul taina, ca să se vadă că poeziile nu sunt împietrite, ci curgătoare:
zugravul de subțire era orb
taina asta n-o știa decât zidul
pipăit cu degete de îndoială
și vopseluri tari
ca să urce povestea
pe schele
și de-acolo s-o azvârle
în năvodul timpului viitor
pentru cei care vor avea
ochi de văzut
urechi de lipit de ușa mică
de la intrarea în alt veac
zugravul de subțire era orb
dar pe asta n-o vedea nimeni
toate privirile erau atârnate
de fresce
ca să le țină pe loc
țintuite de pereți
privirile noastre
adeziv pentru tâlcul
mâinilor unui nevăzător
Fiindcă am citat o întreagă poezie, aș spune că autonomia poemelor vine tocmai din creionarea, proiecția atmosferei după destinatar (ca după… niscai patimi vizionare) și se face dintr-un unghi simplu, de multe ori cunoscut (așa cum este orbirea de aici) la destinatar, dar deodată iradiant, corporal-necorporal ca desenele, și nu e de mirare că tocmai Cristina Bogdan se hrănește din… psalmi, alungită spre atâtea nume-simbol, cu toate ale lor culori, întrupând însăși Dragostea, suflată mi(s)tic; ea este cea respirată, dăruită exact pe însuși teritoriul poienului, al facerii și desfacerii, de fapt al numirii celei hiperkinetice, „rug(at)ă” fiind.
Deși la prima înfățișare lirică, Cristina Bogdan reușește adevărate fugi lirice, cum sunt și desenele, de fapt (nici însoțirea aiasta nu pare întâmplătoare), cu destule referințe livrești, dar tușate în registrul subțire al zugravului din taina, cu aluzii, alteori chiar parafraze, învecinări înăuntrul imaginarului exploziv, uneori și iconic, personalizărilor neașteptate, dar iluminatorii, cum ar fi mersul, plutirea, pe mare, după Matei Vișniec, destinatarul scrisorii cea mai frumoasă călătorie, unde adevărata direcție este Iubirea în doi, o chemare tratată aici în răspăr cu așteptarea cititorului, plăcut… înșelat:
când m-am urcat în barcă lângă tine
nu știam dacă ai păstrat un loc
sau dacă va trebui
să stau legată de catarg
ca să nu mă arunc peste bord
ascultând respirația de sirenă a dragostei
Iată cum acel blazon al Iubirii, inițiat și inițial, e purtat pe mare și pe uscat deopotrivă. Pare că ai urca pe stâncile din Grădina reginei în Edinburgh și marea ar fi, mai jos, auzită și scrisă în șoapta valurilor/vântului cu care ieși din cadru. O poezie, prin urmare, și de senzații. Astfel, de la blazonul, care pare livresc prin destinatarii scrisorilor și altor tușe referențiale, strecurate în fiecare poem de atmosferă, trăire, cunoaștere a Celuilalt, se ajunge la unul plutit în cruce, oficiat în lungul și în latul vieții. Până la sfârșitul lumii, scrie o Cristina Bogdan în drumul de întregire luminoasă, atât a Bărbatului cât și a Femeii, drum preumblat până și în privirea spre/de dincolo, cu reversibilitatea Iubirii, martor să/mi fie Eminescu! Aș cita din poemul nu vă temeți:
nu vă temeți
moartea trece rapid
chiar și cea mai lentă dintre morți
coboară până la urmă
în fântâna celuilalt tărâm
de unde numai dragostea
se cațără uneori
până la suprafață
așa, de capul ei,
sometimes, parfois, manchmal,
cu condiția să nu-ntorci privirea,
să nu-i arăți că-ți pasă,
ca-n vorba aceea
scrisă pe un perete de muzeu,
și, pe-atunci, neînțeleasă:
cu tăcerea, îi arzi pielea
Registrul scriptural e destul de diversificat de Cristina Bogdan; am întâlnit strecurări de haikuuri în vecinătate cu ușoare epicități, dar nu e de mirare că alăturările, personalizările de abstracte chiar, referințele, și din zona biblică, stau în contiguitate și bună con-viețuire dacă Poezia devine Dragoste, dar una oficiată anume. Cei care scriu la „marginea” asta, o știu. Fac o scurtă demonstrație cu poemul deposito, dedicat, cu skepsys, lui Nicolae Stenhardt:
Poezia nu este o stare de spirit,
ci un sentiment crucificat.
Iar cel care citește poezie,
un Iosif din Arimateea,
coboară strigând de pe cruce
și-l așază în grabă
în peștera memoriile sale
În fond, scriindu-i lui Borges, autoarea vorbește de corp, al literei-suflet, un aer aurit din Nichita Stănescu (!?), alătură poezia credinței, întru Iubire deplină:
litera ascunsă din numele tău
unghi drept înscris în pieptul meu
și o dragoste fără maluri
precum credința
celui ce-i spune muntelui
să se mute în mare
Prin urmare, poezia Iubirii este făcătoare ea însăși, face mutații biblice, fără de tăgadă. Pentru că pe final cartea ne aduce tușele mistice în chip/figuri clar/e, aș spune că ne situăm deodată într-un scenariu al iubirii, sfințit (deloc întâmplător oficiat într-o chilie), apoi făcut și refăcut în ceea ce numește Cristina Bogdan unitate, noi fără doi. Vechea durere nichitastănesciană, de a fi în ruptură existențială, aceea de a fi numit dinafară, și ființat că mărul e măr, este vindecată. Iar o Ană este mereu adusă la rampă întru repornire/reclădire de lumi. Atunci când epistola se adresează omului în carne și oase alcătuitor, celui mai iubit dintre iubiții mei imaginari, lui Bogdan, situat într-o unitate care poate să fie dureroasă și ea, poeta de aici se adaugă scenariului, dar cathartic și stelar ca blazonul însuși, statuat ca și titlul volumului, iar o referință anume livrescă, mai mult biblică, intră în cadru pe furiș:
Tu știi că am atâtea inimi și niciuna
nu e de găsit la locul ața-zis potrivit
le port la vedere-steaua lui David -,
la nevedere-dragostea ta -,
la albă și-nstrăinată durere
astfel, martorul este unul cu fentă, întru desfacere de gravitatea asta existențială care ne apucă pe cruce:
Nu te pot înșela eu,
cu toate iubirile mele
imaginare
cât mă poți iubi tu
de real
Așa că, după botezul-blazon, cum are veni (M-ai botezat cândva cristina-de-hârtie), unitatea e sfințită și firească, eliberată ca o stare deplină ce este:
să descind alene dintr-o frescă veche
și, râzând, s-accept să își devin pereche
În cele din urmă, tot blazonul cuplului, oficiat, dar după ce au avut loc mutări și metamorfoze, multiplicări și ipostaze profane sau sfințite, este orbirea-clarvedere, de care aveam nevoie ca să citim în cheia volumului semnul așezat din titlul sinoptic. Cerul te privește, mai spune în ruga ei Cristina Bogdan, care face, astfel, un blazon al nobleței, nu doar al Iubirii, ci și al scrisului, rostului… ei.
Avem în față un semn deloc comod, cutremurat și trăit, retras și dezlănțuit, livresc și existențial, aluziv sau pur în cotidianul/periplul său, totul fixat pe cruce, ca într-un Interval pe care îl străbați odată cu îndrăgostiții, în fapt îndrăgostitul Femeii, și ea duală, în ruga alăturată realului cel mai… real. Iubirea de aici vorbește despre înmulțire, cu aluzii cristice, evident, așa cum trimite și la ceea ce a dat unic Micul Prinț, îmblânzirea prin dragoste/prietenie, un miel de om și, se pare, destin. De aceea o văd pe Cristina Bogdan până la capăt în seninătatea ei, plurală mereu.
Cristina Bogdan, inima hiperkinetică, Editura Eikon, anul publicării: 2025, nr. pagini: 156
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Pawel Czerwinski / Unsplash
scrie un comentariu