Frumusețea celor care se opun istoriei – despre „Investigațiile unei anumite pisici” de Katja Kettu

Scriitoarea Katja Kettu a cunoscut consacrarea internațională încă din 2011, cu romanul Kätilö (Moașa), bestseller internațional distins cu mai multe premii importante. Publicat în 2023, Investigațiile unei anumite pisici (Erään kissan tutkimuksia; Humanitas Fiction, 2025), a câștigat anul trecut Premiul pentru literatură Laponia. Tradusă excepțional din limba finlandeză de Paula-Octavia Cozma, cartea și-a cucerit rapid cititorii români printr-un realism magic aparte și o poveste originală care a reușit să aducă laolaltă teme esențiale.

O sută de ani de istorie finlandeză sunt reimaginați cu ajutorul a două planuri temporale și al unui narator-investigator trimis pe Pământ, de data aceasta, în chip de pisică. Nimic nu încurcă însă prin adăugarea acestui personaj-narator care se va dovedi un iscusit povestitor cu un rol important. Scriitoarea și străbunica ei, Eeva, își împart cele două vieți trăite la distanță de câteva decenii. Trauma și fragilitatea, obstacolele aproape inevitabile din viețile lor se dovedesc puncte comune, dar și un liant care le va facilita o vindecare parțială. Forța Eevei se va transmite, în cele din urmă, Scriitoarei care își va regăsi drumul printr-o întoarcere la acest loc în care cândva Eeva trăise o iubire adevărată. Undeva la marginea Finlandei, aproape de granița cu Rusia, într-o porțiune de tărâm care se desprinde aproape firesc de granițele oficiale pentru a face loc realismului magic, începe să se țeasă o saga de familie confruntată cu nemernicia istoriei, cu nedreptățile și greutățile care vin tăvălug peste cei care nu se pot apăra de timpul nedrept. Proaspăt eliberată de sub jugul rusesc, Finlanda nu își regăsește de la bun început drumul spre o libertate concretă:

„Finlanda e acum o țară independentă, încă din decembrie anul trecut. Pare prea frumos să fie adevărat, deși e. Lenin însuși ne‑a făgăduit țara și a semnat actele, până și un orb ar înțelege cum stau lucrurile. O parte din mine se bucură, ar vrea să cânte și să strige ca în Cizmarii din luncă, piesa de teatru a lui Alexis Kivi: „Simt cum îmi cresc aripi și o coadă lungă în dos și mă ridic spre înălțimi“. Putem avea o patrie și o limbă a noastră, pentru asta luptăm noi aici. Independență. A fost prea multă amărăciune, ani de foamete și teroare. Și nu știu de ce, Johan nu vrea să uite cum burghezia a pus la cale un complot ticălos și nu i‑a lăsat pe socialiști să intre în guvern, un hap tare amar de înghițit. Da, suntem de partea muncitorimii și noi, lămurit lucru, dar ce mai plănuiește el să facă nu îmi pot da seama. Urăsc toată situația asta. Ducă‑se pe pustii, și Albii și Roșiii să se încaiere‑n pădure, și acolo n‑au decât să se omoare între ei! Dar să nu vină unde stăm noi. Aici să nu vină. Numai că totuși vin.
Finlanda. Țara noastră. Ce folos, dacă ne prăbușim luptându‑ne între noi?”

Istoria e, din nou, surprinsă tocmai prin ceea ce frânge cu infinită cruzime. Însă frumusețea celor care i se opun, forța celor care îi rezistă transformă acest roman într-o splendidă ficțiune istorică. Naratorul-investigator e cel care anunță că vom fi martorii unor povești care nu vin mereu la pachet cu sorți de izbândă pentru protagoniști. Iar asta va face totul captivant, deloc previzibil:

„Într‑adevăr, m-au avertizat. Ființa omenească e ceva foarte greu de diriguit. E încăpățânată și nu ascultă. Se crede stăpâna întregii creații. Ca specie, nu se mulțumește cu soarta ei, deși după orice logică ar fi trebuit să piară acum milioane de ani. Creatură stângace, nedibace, spurcată de spână fără acoperământul rușinos al blănurilor.“

În ambele planuri temporale, fricile au numitor comun. Nu doar Scriitoarea „se poticnește în mijlocul drumului, singură și oarbă“, ci și Eeva în momentele ei de cumpănă, străbătute de frica războiului sau a revoltelor, chiar dacă, cel mai adesea, „în lumea retrasă de La‑mama‑naibii, din Perukka, nu se știe exact cum stau lucrurile în lumea cea mare“. Elemente autobiografice se țes cu ușurință de-a lungul planului temporal prezent. Și tocmai acea lipsă de predictibilitate face ca tot ceea ce scrie Katja Kettu să se apropie și mai mult de viața trăită în fiecare zi, de nedreptățile mari și mici, dar și de momentele în care viața începe din nou:

„De ce o văd pe Scriitoare din nou întinsă pe jos, pe podeaua casei, scheunând, și fără omul care i‑a promis siguranță și loialitate veșnică?

Scena, de altfel, îmi e familiară, însă de data aceasta în burtă crește un copilaș, care ia forma unei movilițe. Apartamentul e plin de cutii cu haine pentru bebeluși, biberoane, scutece de pânză. Într‑un colț, e așezat un pătuț de copii, pe care Scriitoarea nu îl poate monta singură. Unde e Marele‑Șef? Nu a mai fost văzut prin cartier de ceva vreme. Nici măcar nopțile.

Unde s‑au stricat lucrurile? Femeia pare un animal care a evadat dintr‑un loc sigur. Întinsă la pământ, nu așteaptă pe nimeni să mai vină.“

Iar contrapunctul nu întârzie să apară, nu doar în viața reală, ci prin vis, îmbogățind romanul acestei autoare finlandeze cu un lirism binevenit:

„Pentru o clipă, zăresc în depărtare o uriașă siluetă feminină, poate e Vellamo, zeița apei, a lacurilor și a mărilor. Sau Bătrâna mării, al cărei genunchi stă ridicat la suprafață, ținând ouă de țestoasă sau de pescăruș, iar altă dată scoate la vedere statui de marmură scufundate ale zeilor greci. De undeva, un cântec minunat se strecoară prin apă.

Vederea începe să îmi colinde de una singură, corneea mi se distorsionează. Atmosfera visului se schimbă și ea. Apa devine tulbure, iar pe coloane cresc alge lipicioase. Din fundul apei, apare Iku‑Turso, monstrul marin fioros din Kalevala, cu figura lui de pește, o creatură înfiorătoare și osoasă, și nu înțeleg ce caută aici, așa că dăm din picioare și mai vârtos în apa soioasă și încercăm să găsim copilul.“

Cultura și tradițiile finlandeze constituie fondul bogat și detaliat al acestui univers cuprins de o noapte aproape eternă și de un ger care îi face, din nou și din nou, să se regăsească și să se adăpostească în saună, în locul sigur, cu istorie și rol important în sânul familiilor finlandeze. Miturile își găsesc, de asemenea, un loc aparte în structura originală a romanului, accentuând și mai mult efectul nociv al distrugerilor pe care le presară istoria care uneori e crudă și oarbă. Micul nucleu format din Eeva, Mahte și Tita, fiica lor, rămâne punctul central pentru povestea acestei familii nedreptățite de trecerea timpului. Destinul Scriitoarei e să recupereze trecutul străbunicii, vindecând astfel prezentul, deslușind ceea ce timpul acoperă, dezvăluind jurnalele Eevei, reînnoind firele cu un cadru al unui tărâm pe cât de aspru, pe atât de fermecător, un tărâm în care cele două războaie mondiale lasă urme adânci, dar în care se înstăpânește realismul magic pentru a alina ceea ce nu poate fi justificat de simple cuvinte.

„1939

Sunt singură pe Insulă. Nici măcar trecutul nu‑l mai văd acum.

Calul sălbatic dă târcoale tot mai aproape. Privește cu ochii lui înflăcărați tocmai de la marginea pădurii și nu își întoarce privirea. Încerc să nu mă uit într‑acolo, dar atunci pare să se apropie și mai mult. De parcă ar aluneca tot mai aproape de casă. În lumina fulgerelor, îi pot vedea și dinții.

Între mine și calul din abisuri e diferența dintre ființa sălbatică și cea îmblânzită. Pădurile întunecate și mlaștinile mohorâte sunt tărâmul lui, dar, când mirosul de om se estompează, și eu devin ceea ce sunt cu adevărat: un animal înstrăinat, o biată Felis catus, pisică domestică. O pradă.“

Viața e uneori nemiloasă, îi va aminti Tita chiar mamei ei, de parcă aceasta n-ar fi cunoscut istoria sau greul aruncat peste micul lor cămin, peste propriul ei destin chiar de la primele zile, orfana Eeva, urmaşă a sălbaticei Kaisa. Și Eeva e martoră din nou a războiului în fața căruia sunt nevoiți să-și ardă casele pentru ca rușii care treceau granița să nu mai găsească nimic. E uluirea continuă în fața a ceea ce focul istoriei pare să mistuie imediat ce e refăcut:

„Focul înghite ceea ce fusese construit, unde se pusese speranță și încredere într‑o viață nouă, buștean pe buștean, cu multă dăruire și atenție. Finlanda, fir‑ar a dracului, în ciuda lagărelor de prizonieri și a sabotajelor, a început să fie țara lor, dacă tot au ajuns aici,  La‑mama‑sărăciei‑și‑a‑naibii. Iar acum a trebuit să îi dea foc cu mâinile lui.

Insuportabilă. Viața e insuportabilă, scrie Eeva în jurnalul ei, în 30.11.1939.“

Viețile protagonistelor se derulează în paralel, diferite, unite numai în punctele în care sentimentele lor se recunosc, ca într-o oglindă magică, la câteva decenii distanță. Reziliența primei e și cea a strănepoatei. Doar greul pe care îl duce fiecare e diferit, de parcă încercările acestei lumi încă ar mai avea de scos alte și alte văi de străbătut. Iar Katja Kettu le aduce împreună, împletind poveștile nu unei țări, ci a unei întregi epoci până în clipa prezentă, semnalând că viața încă mai are teste ascunse pe care să ni le dea. În același timp, își liniștește cititorii odată cu această revelație literară – există, în aceeași lume, un bine care ne salvează și care nu vine niciodată în forma așteptată. Uneori se dovedește a fi o anumită pisică din spatele unor investigații absolut necesare.

Katja Kettu, „Investigațiile unei anumite pisici”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2025, nr. pagini: 280, traducere: Paula-Olivia Coman

Cumpără cartea:

Susţine citeste-ma.ro: